Printer Friendly

Unificarea comunitara a dispozitiilor aplicabile in materia consimtamantului actului juridic civil. Analiza comparativa a dreptului continental si a sistemului common-law.

1. Evolutia conceptiilor privind consimtamantul, ca element fundamental al actului juridic civil

1.1. Consimtamantul in viziunea teoreticienilor dreptului roman

In viziunea teoreticienilor dreptului roman, contractul reprezinta o conventie sanctionata de dreptul civil care da nastere la obligatii. Pentru a fi valabil incheiat, contractul trebuie sa indeplineasca doua categorii de conditii si anume conditii de formare si conditii de validitate. In categoria conditiilor de formare a contractului intra capacitatea, o prestatie susceptibila de a face obiectul unei conventii si consimtamantul (1).

Consimtamantul reprezenta manifestarea de vointa a unei persoane in sensul pe care cealalta parte il dorea.

In materia conditiilor de valabilitate, trebuie mentionat ca un acord de vointa trebuie sa indeplineasca trei conditii (2) si anume: 1) dualitate, numai intalnirea a doua vointe constituind un consimtamant valabil; 2) concordanta, intalnirea celor doua vointe ale partilor la un moment dat, chiar daca acestea nu luau nastere simultan; 3) seriozitatea, consimtamantul era valabil numai daca era exprimat in mod serios, ci nu daca era dat in gluma. Asa cum se poate observa, spre deosebire de dreptul contemporan care recunoaste capacitatea de a produce efecte juridice si vointei unice,in dreptul roman o vointa unica ramane ineficace, o simpla policitatiune.

In ceea ce priveste conditia potrivit careia pentru a fi valabil incheiat un consimtamant trebuie dat cu intentia de a produce efecte juridice, se poate observa ca seriozitatea consimtamantului isi are izvorul in scrierile teoreticienilor dreptului roman. In materia consimtamantului, se reliefeaza conceptia dualista a eficacitatii depline sau respectiv a ineficacitatii totale, jurisconsultii romani distingand intre existenta consimtamantului sau inexistenta acestuia, fara a acorda importanta viciilor de consimtamant. Acest rationament are drept consecinta evitarea situatiilor intermediare existente intre validitatea deplina si ineficacitatea totala.

In viziunea dreptului roman, consimtamantul nu trebuie sa imbrace o forma solemna si nici nu trebuie sa fie expres, putand fi si tacit, daca consta in efectuarea unor acte din care rezulta in mod concret vointa stipulantului (3).

1.2. Vechiul drept francez si conceptia despre consimtamant

Vechiul drept francez nu ofera o temelie solida institutiilor inexistentei si nulitatii, cercetarile autorilor din aceasta perioada rezumandu-se la reluarea principiilor dreptului roman. "Ezitarile vechiului drept francez intre criteriul interesului protejat si distinctia dintre substantia si effectus prefigureaza opozitia dintre teoria clasica si teoria dreptului de critica de dupa codificare. Vechiul drept francez ar fi avut o conceptie atat de simpla in materia nulitatilor daca nu ar fi intervenit lettres de rescision pentru a complica lucrurile" (4).

In perioada feudala, distinctia dintre ineficacitatea radicala si anulabilitate a fost fundamentata pe teoria interesului protejat. Ca atare, actul care era contrar legii, cutumei sau bunelor moravuri era lovit de o ineficacitate radicala, care opera de plin drept si era imprescriptibila spre deosebire de actul care era facut prin dol, violenta sau de catre un minor, care era numai anulabil (5). Ca atare, in materia nevalabilitatii consimtamantului putea opera atat nulitatea absoluta cat si nulitatea relativa, in functie de conditia neindeplinita.

O sistematizare a teoriei nulitatii este incercata de D'Argentre si de Coquille, care fac distinctie intre nulitatea de ordine publica, ce se fundamenteaza pe un interes general si opereaza de drept si resciziune, care se intemeiaza pe un interes particular si trebuie pronuntata in justitie (6) putand fi invocata numai de catre persoanele in interesul carora a fost edictata norma.

Aceasta distinctie a fost ulterior preluata si de catre J. Bouhier in lucrarea Observations sur la Coutume du Duche de Bougogne, Dijon, 1757 (7).

Dunod de Charnage, in lucrarea Traite de la prescription, realizeaza o distinctie superioara intre cele doua tipuri de nulitati. Astfel, actul nul este un simplu fapt, care nu poate fi nici confirmat, nici autorizat si nu produce nici un efect si totodata orice persoana se poate prevala de un astfel de act, si chiar instanta din oficiu. Pe de alta parte, cealalta categorie de acte nu este anulata in mod absolut, asa cum se intampla cu actele nule, ele putand fi declarate nule, numai la cererea persoanelor pe care legea a dorit sa le favorizeze prin edictarea acestei norme. Totodata, aceste acte pot fi confirmate si ratificate (8).

Secolul al XVII- lea aduce, in practica, convietuirea a doua tipuri de actiuni, actiunea in nulitate si actiunea in resciziune. Prin prima actiune erau atacate actele care nu indeplineau conditiile cerute de ordonante si de cutume, de dreptul national, iar prin intermediul actiunii in resciziune, erau sanctionate contractele valabil incheiate din punctul de vedere al dreptului national, dar impotriva carora dreptul roman admitea o restitutio in integrum, pentru aparitia unui viciu de consimtamant precum dolul, eroarea, violenta sau leziunea (9). In ceea ce priveste, persoanele care puteau invoca nulitatea trebuie mentionat faptul ca, din punctul de vedere al vechiului drept francez, unele nulitati puteau fi invocate de orice persoana interesata, si acestea erau cunoscute sub numele de nulitati absolute sau nulitati populare, iar altele puteau fi invocate numai de catre anumite persoane si acestea formau categoria nulitatilor relative (10).

Epoca moderna, asa cum am observat reprezinta "o recrudescenta a civilizatiei clasice si deci si a dreptului roman, in timpul careia, in buna parte, jurisconsultii discutau si cercetau vechile principii ale dreptului roman. Vedem asadar, ca si de aceasta data nu poate fi vorba de o amplificare, o sistematizare a notiunii de nulitate, totul reducandu-se si acum la o cercetare si o reluare a vechilor principii ale dreptului roman, asa precum ele se cristalizasera in anii secolelor V si VI dupa Christos" (11).

"Cu cat ne apropiem insa de timpurile Revolutiei Franceze, principiile incep, incet, incet, sa se cristalizeze in forme mai mult sau mai putin adecvate nevoilor timpului, cautandu-se, astfel, a se sustrage societatea de sub influenta stramta si arhaica a dreptului roman; institutiile dreptului incep sa capete o culoare mai putin prafuita, mirajul dreptului roman incepe sa se clatine, viata juridica luand un aer mai independent ..." (12).

In aceste conditii Domat si Pothier reusesc sa sistematizeze institutia nulitatii, deschizand, prin demersul lor, drumul pentru teoria actelor inexistente, care va domina tot secolul al XIX--lea. Ca atare, pentru Pothier, absenta, in fapt, dar si in drept, a unei conditii esentiale determina nulitatea radicala a acestui act, ceea ce insemna ca, daca un contract a avut o cauza ilicita, cauza existand in fapt, contractul nu este nul, ci este numai anulabil. In doctrina franceza s-a sustinut ca teoria actelor inexistente a avut ca punct de plecare aceasta afirmatie a lui Pothier (13).

Pentru a argumenta aceasta afirmatie, Pothier considera ca fiecare contract contine trei categorii de lucruri si anume: lucruri esentiale, lucruri naturale si lucruri accidentale. Lucrurile esentiale sunt cele care asigura existenta contractului, in lipsa acestora contractul neputand lua fiinta. Lucrurile naturale sunt cele care fac parte integranta din contract cu toate ca acestea nu sunt de esenta contractului. Ultima categorie de lucruri, cele accidentale, reuneste toate elementele care nu exista intr-un contract decat in virtutea unei clauze exprese (14).

Mai mult decat atat, faptul ca ideea de inexistenta nu era straina de vechiul drept francez reiese si din cuprinsul unei lucrari (15) care analizeaza cercetarile facute de Brissaud si Hatermann si in care se concluzioneaza astfel: "este evident in primul rand, desi autorul (16) nu o spune, ca inexistenta era sanctiunea neobservarii regulilor descrise de el ca, concretizand formalismul contractelor din epoca franca".

2. Analiza consimtamantului din perspectiva sistemului de drept continental

Consimtamantul reprezinta acea conditie esentiala, de fond a actului juridic civil, care consta in exteriorizarea hotararii de a incheia un act juridic civil (17). Pentru a fi valabil, consimtamantul trebuie sa indeplineasca in mod cumulativ urmatoarele conditii:

1. sa provina de la o persoana cu discernamant;

2. sa fie exprimat cu intentia de a produce efecte juridice;

3. sa fie exteriorizat;

4. sa nu fie alterat de vreun viciu de consimtamant.

1. Consimtamantul trebuie sa emane de la o persoana cu discernamant. O asemenea cerinta e impusa de necesitatea ca subiectul de drept sa aiba puterea de a aprecia efectele juridice care iau nastere ca urmare a manifestarii sale de vointa. Ca atare, o persoana cu capacitate deplina de exercitiu este prezumata ca are discernamantul necesar pentru a incheia un act juridic, in timp ce o persoana fara capacitate este prezumata ca din cauza varstei fragede nu are discernamant. In ceea ce priveste minorul intre 14 si 18 ani acesta are discernamantul in formare.

2. Consimtamantul trebuie exprimat cu intentia de a produce efecte juridice. Aceasta cerinta este impusa de necesitatea ca autorul sa-si manifeste vointa in sensul de a produce efecte juridice. Se considera ca lipseste in-tentia de a produce efecte juridice in urmatoarele situatii: cand manifestarea de vointa a fost facuta in gluma, cand aceasta a fost facuta din prietenie, curtoazie sau pura complezenta, cand manifestarea a fost facuta sub o conditie pur potestativa, sau cu o rezerva mintala, sau a fost prea vaga.

3. Consimtamantul trebuie sa fie exteriorizat. Principiul care guverneaza exteriorizarea consimtamantului este cel al consensualismului, potrivit caruia partile sunt libere sa aleaga forma de exteriorizare a vointei lor, simpla manifestare de vointa fiind nu numai necesara ci si suficienta pentru ca un act juridic sa fie valabil din punctul de vedere al formei sale.

4. Consimtamantul nu trebuie sa fie alterat de un viciu de consimtamant. O asemenea conditie e impusa de caracterul constient al actului juridic civil. Sunt vicii de consimtamant: eroarea, dolul, violenta si leziunea.

Un consimtamant care nu indeplineste conditiile enuntate mai sus, trebuie considerat ca neavenit (18).

Eroarea reprezinta falsa reprezentare a realitatii la incheierea unui act juridic civil. Dupa consecintele pe care le produce, eroarea este de trei feluri: eroare--obstacol, eroare--viciu de consimtamant si eroare--indiferenta.

Eroarea--obstacol, distructiva de vointa, distrugatoare, este cea mai grava forma a erorii impiedicand formarea actului juridic (19). In cazul erorii--obstacol, falsa reprezentare cade asupra naturii actului juridic ce se incheie (error in negotium), in sensul ca o parte crede ca incheie un anumit act juridic, in timp ce cealalta parte considera ca incheie un alt act juridic (spre exemplu o parte crede ca incheie un contract de locatiune, in timp ce cealalta parte crede ca incheie un contract de vanzare-cumparare), fie asupra identitatii fizice a obiectului (error in corpore), spre exemplu o parte crede ca vinde o bicicleta in timp ce cealalta parte crede ca a cumparat o motocicleta. Ca atare, avand in vedere faptul ca eroarea--obstacol este distructiva de consimtamant, ceea ce echivaleaza cu lipsa consimtamantului, un act juridic afectat de eroare -obstacol este inexistent deoarece lipseste consimtamantul ca element esential al oricarui act.

Dolul consta in totalitatea manoperelor frauduloase utilizate de o parte pentru a induce in eroare cealalta parte, in lipsa acestor manopere partea nedorind a incheia actul juridic.

Violenta reprezinta acel viciu de consimtamant care consta in amenintarea unei persoane cu un rau de natura sa ii produca o temere ce o determina sa incheie un act juridic pe care in lipsa acestei temeri nu lar fi incheiat (20).

Dupa natura raului cu care se ameninta, violenta poate fi fizica sau morala. Violenta fizica (vis) exista atunci cand amenintarea cu un rau priveste integritatea fizica a unei persoane sau bunurile acesteia, in timp ce violenta morala exista atunci cand amenintarea cu un rau se refera la onoarea, cinstea ori sentimentele unei persoane. In ceea ce priveste violenta fizica trebuie mentionat ca ea consta in reducerea victimei la rolul de simplu instrument, la o simpla stare pasiva. Spre exemplu, o persoana este silita sa semneze un act, in timp ce alte persoane il tin si ii conduc mana, pe hartie, fara ca victima sa poata opune rezistenta. In acest caz este evident ca "vointa celui care semneaza este inexistenta" (21). Ca atare, violenta fizica fiind distructiva echivaleaza cu lipsa consimtamantului si astfel, actul juridic este inexistent, deoarece ii lipseste un element esential. Exista insa si opinii in sensul considerarii unui act incheiat prin violenta fizica ca fiind lovit de nulitate absoluta (22). Situatia este asemanatoare si in cazul violentei morale. Leziunea reprezinta disproportia vadita de valoare intre contraprestatii, la momentul incheierii actului juridic.

3. Sistemul de drept common-law si intentia de a produce efecte juridice Pentru a fi valabil incheiat, un contract trebuie sa indeplineasca urmatoarele conditii:

a. existenta unei oferte si respective a unei acceptari;

b. existenta unei contraprestatii;

c. intentia de a crea efecte juridice;

d. respectarea formi impuse de lege, in anumite cazuri;

e. relativitatea efectelor contractului;

f. absenta viciilor de consimtamant.

Din perspectiva prezentei analize prezinta interes conditia care priveste intentia de a crea efecte juridice.

Dreptul Englez distinge intre promisiuni unilaterale si acorduri, intocmai ca sistemul de drept continental, de vreme ce promisiunile pot proveni atat de la o singura persoana, cum este cazul promisiunilor unilaterale, cat si de la doua parti, cum este cazul promisiunilor bilaterale, in timp ce acordurile de vointa presupun prin ipoteza existenta manifestarii de vointa din partea a doua parti. De asemenea, sistemul common-law deosebeste intre acordurile de vointa executorii si cele care au caracter strict privat prin intermediul a doua prezumtii. Astfel, in materie comerciala este prezumata intentia de a crea raporturi juridice (23). De la acest principiu exista insa si exceptii, in cazul in care partile stipuleaza expres in mod contrar considerarii ca fiind format acordul lor de vointa (24).

La polul opus prezumtiei stabilite in materie comerciala se situeaza prezumtia in legatura cu aranjamentele interne si sociale in care nu exista intentia de a crea efecte juridice. Aceasta regula a fost stabilita in cazul Balfour v Balfour [1919] 2 KB 571 in care partile, care au fost sot si sotie, in timpul casatoriei au incheiat un acord prin care sotul s-a obligat sa plateasca sotiei o anumita suma de bani, pe perioada cat acesta traieste in strainatate. Instanta de judecata a refuzat sa puna in aplicare acordul mentionat.

In acest moment al analizei o atentie deosebita o necesita analizarea cazului Snelling-v-John G Snelling Ltd (1973), pentru a decide daca prezumtia mentionata mai sus a fost rasturnata. Astfel, instanta de judecata constata ca o intentia de a crea efecte juridice ar exista atunci cand trei frati au intrat intr-un acord privind gestionarea si functionarea unei afaceri de familie. Cele doua cazuri prezinta diferente fundamentale, de vreme ce in prima situatie este reliefata relatia personala existenta intre doi soti, in timp ce in cea de-a doua situatie este prezenta o puternica componenta economica (25).

Note

(1) P. Van Wetter, Les obligations en droit romain, Tomul II, Imp. C. Annoot-Braeckman, Paris, 1884, p. 47.

(2) C. Stoicescu, Curs elementar de drept roman, Ed. a II-a, Institutul de Arte Grafice Bucovina, Bucuresti, 1927, p. 279-280.

(3) In epoca romana, si tacerea putea avea efecte juridice qui tacet, cum loqui potuit et debuit, consentire videtur.

(4) S. Gaudet, Inexistence, nullite et annulabilite du contrat: essai de synthese, McGill Law Journal, Montreal, 1995, p. 300 in http://lawjournal.mcgill.ca/abs/vol40/2gaude.html

(5) Ibidem, p. 303.

(6) V. V. Popa, Drept civil. Partea generala. Persoanele, ed. 2, Ed. C. H. Beck, Bucuresti, 2006, p. 187.

(7) "Autorii nostri disting doua tipuri de nulitati. Unele au ca principiu interesul public [...] asemenea nulitati sunt numite absolute, putand fi invocate de toate persoanele, ele afecteaza actul in mod radical. astfel incat ne determina sa-l privim ca nerealizat si neavenit. [...] Celelalte nulitati sunt cele care au fost introduse in favoarea anumitor persoane. [...] Cum aceste nulitati nu privesc decat interesul particularilor, ele sunt numite respective sau dupa unii, cauzative, pentru ca nu pot sa fie invocate decat de catre cei in favoarea carora au fost edictate", S. Gaudet, op. cit., p. 303.

(8) S. Gaudet, op. cit., p. 304.

(9) V. V. Popa, op. cit., p. 187.

(10) Ibidem, p. 187.

(11) N. Em. Antonescu, Nevaliditatea actelor juridice in dreptul civil, in materia nulitatilor, Institutul de Arte Grafice Romania Noua, Bucuresti, 1927, p. 214.

(12) Ibidem.

(13) S. Gaudet, op. cit., p. 310-311.

(14) D. Alexandresco, Explicatiunea teoretica si practica a dreptului civil roman in comparatiune cu legile vechi si cu principalele legislatiuni straine, Tomul V, Ed. Tipografia Nationala, Bucuresti, 1900, p. 20.

(15) J. Bonnecase, Supplement au Traite de Baudry-Lacantinerie, III, Ed. Sirey, Paris, 1926, p. 94-104.

(16) Brissaud, Manual d .histoire du droit francais, 1904.

(17) G. Boroi, Drept civil. Partea generala. Persoanele, Ed. Hamangiu, Bucuresti, 2008, p. 207; V. V. Popa, op. cit., p. 89; I. Dogaru, Drept civil roman, Tratat. Vol. I, Ed. Europa, Craiova, 1999, p. 206-207.

(18) C. Aubry, C. Rau, Cours de droit civil francais, Tomul IV, Imprimerie et librairie generale de jurisprudence Marchal et Billard, Paris, 1871, p. 289.

(19) G. Boroi, op. cit., p. 160; V. V. Popa, op. cit., p. 103; I. Dogaru, op. cit., p. 217.

(20) G. Boroi, op. cit., p. 167; V. V. Popa, op. cit., p. 117; I. Dogaru, op. cit., p. 220;

(21) V. V. Popa, op. cit., p. 119.

(22) Ibidem, p. 123.

(23) A se vedea Esso Petroleum Ltd-v- Comisia vamala si de Accize [1976].

(24) In cazul Rose si Frank Co-v-Compton si Bros Ltd (1925) se precizeaza in mod expres in contract ca "acest acord nu este supus jurisdictiei juridice in instantele de judecata".

(25) A se vedea si cazul Merritt-v-Merritt [1970].
COPYRIGHT 2009 University of Craiova
No portion of this article can be reproduced without the express written permission from the copyright holder.
Copyright 2009 Gale, Cengage Learning. All rights reserved.

Article Details
Printer friendly Cite/link Email Feedback
Title Annotation:POLITICA SI DREPT
Author:Popescu, Irina Olivia
Publication:Revista de Stiinte Politice
Article Type:Report
Date:Jul 1, 2009
Words:2834
Previous Article:Considerente interpretative ale notiunilor de "copil", "minor" si "tanar" in legislatia romaneasca si dreptul la protectie a acestor categorii.
Next Article:Biserial correlation coefficient. Applicative program.

Terms of use | Privacy policy | Copyright © 2021 Farlex, Inc. | Feedback | For webmasters