Printer Friendly

Relatiile politico-diplomatice romano-italiene in perioada 1866-1880 in lumina documentelor diplomatice.

La inceputul celei de a II-a jumatati a secolului al XIX-lea lupta italienilor pentru unitate si eliberarea de sub dominatia austriaca era inca in plina desfasurare. Dupa Razboiul Crimeei la care Piemontul a participat cu o armata impotriva Rusiei pentru a castiga simpatia Marii Britanii si Frantei, fapt ce i-a adus si un loc la conferinta de pace de la Paris din 1856, a urmat intalnirea secreta de la Plombieres din 20-21 iulie 1858 dintre Imparatul francez Napoleon al III-lea si primul ministru piemontez Camillo Benso di Cavour. Principalul subiect al acestei intalniri era sprijinirea Piemontului de catre Franta intr-un razboi ne-revolutionar impotriva Austriei.

La aceasta intalnire secreta au fost puse bazele viitoarei aliante franco-piemonteze si ale oraganizarii peninsulei in cazul victoriei. Piemontul urma sa cedeze Frantei Nisa si Savoia si sa obtina intreaga Italie de nord de dincoace de Apenini; teritoriile Italiei centrale, cu exceptia Romei si a regiunii inconjuratoare, trebuiau sa constituie un regat al Italiei centrale, condus de un suveran ce urma sa fie desemnat; Italia meridionala urma sa-si pastreze unitatea si granitele, dar schimbandu-se dinastia domnitoare (Napoleon se gandea poate la fiul lui Joachim Murat). Aceste trei state italiene urmau sa formeze, in sfarsit, o confederatie sub presedentia papei (1).

Tratatul secret din 29 ianuarie 1859 dintre Franta si Piemont, prevedea doar constituirea regatului Italiei de Sus sub monarhia de Savoia si cedarea Nisei si Savoiei catre Franta. Aceste acorduri au fost consfintite prin casatoria principesei Clotilda, fiica lui Victor Emanuel, cu printul Jerome Bonaparte la 30 ianuarie 1859 (2).

Napoleon insistase ca Austria sa apara ca agresor pentru a nu alarma celelalte mari puteri si pentru a o putea izola astfel incat aceasta sa fie singurul oponent al Frantei si Piemontului in acest razboi.

Dorinta lui Napoleon si a lui Cavour se va materializa in 19 aprilie 1859 cand, Austria a dat un ultimatum cerand demobilizarea unilaterala in Piemont. Austria, avand mobilizata o mare armata in nordul Italiei pentru care nu isi putea permite cheltuieli de lunga durata, dar nici nu isi putea permite demobilizarea ei in timp ce Piemontul avea inca o armata gata de razboi, a decis trimiterea utimatumului (3). Acest ultimatum nu a avut insa rezultatul scontat, Cavour raspunzand ca Piemontul nu se va supune acestui ultimatum, in timp ce Victor Emanuel a dat o proclamatie in care cerea poporului Italiei sa lupte alaturi de Piemont pentru independenta intregii natiuni (4).

La 29 aprilie 1859 au inceput ostilitatile, iar operatiile militare au luat repede un curs favorabil pentru armata franco-piemonteza. Desi inceputul razboiului a fost marcat de haos si confuzie, lui Napoleon fiindu-i necesare mai multe zile pentru a declara razboi Austriei, abia pe 3 mai Franta declara razboi Austriei, iar apoi a avut nevoie de timp pentru a-si transporta armata in Italia, pe uscat si pe mare (5), aportul armatei franceze s-a dovedit totusi hotarator in acest conflict de scurta durata.

Austriecii, comandati de generalul Gyulai, au trecut Ticino, la 29 aprilie, pentru a zdrobi Piemontul inainte de sosirea trupelor franceze, insa actiunile lor se dovedesc lente si lipsite de coordonare (6).

Sosirea a 100.000 de francezi, comandati de insusi Napoleon al III-lea, a dus la victoriile franco-sarde de la Montebello, la 20 mai 1859, si Palestro, la 30-31 mai 1859, opunandu-se unei presupuse inaintari imnamice spre Piacenza, in timp ce grosul armatei aliate trecea in nord Ticino (7).

Dupa ce si-a dat seama de manevrele armatei franco-sarde, generalul Gyulai a incercat interceptarea acesteia. Intalnirea celor doua armate are loc la Magenta la 4 iunie 1859 unde se va desfasura una dintre cele mai sangeroase batalii din cadrul acestui conflict. Victoria de partea aliatilor este decisa de sosirea maresalului francez Mac-Mahon (8). Succesul armatei franceze de la Magenta a deschis portile Milanului, unde cei doi suverani si-au facut intrarea la 8 iunie, fiind primiti cu urale de bucurie din partea populatiei, in timp ce trupele austriece se retrageau in ordine in Quadrilateral (9) asigurate de ariergarda, aceasta din urma fiind la randul sau respinsa intr-o confruntare sangeroasa la Melegnano la 8 iunie 1859 (10).

Intre timp, Gribaldi actionand in extrema stanga a aliatilor, l-a respins pe maresalul Urban la Varese si San Fermo la 26, respectiv 27 mai 1859, ocupand Como, si dupa Magenta, Bergamo si Brescia (11).

Razboiul si victoriile aliatilor au avut ca rezultat imediat caderea guvernelor din Toscana si Emilia. In Toscana, o demonstratie patriotica ostila il face pe Marele Duce sa paraseasca fara rezistenta Florenta si Marele Ducat la 27 aprilie 1859, fapt ce a dus la constituirea unui guvern provizoriu sub protectoratul lui Victor Emanuel al II-lea (12).

Dupa victoria de la Magenta, Francisc al V-lea se refugiaza la Mantova, iar un guvern provizoriu proclama anexiunea Modenei la Piemont, anexiune incuviintata de Victor Emanuel al II-lea, fiind vorba de a alunga un suveran care trimisese trupele sale in ajutorul Austriei. La putin timp, guvernator al Modenei a fost numit Luigi Carlo Farini (13).

Tot succesele aliatilor au determinat si indepartarea Ducesei de Parma si proclamarea anexiunii ducatului la Piemont. Aceeasi soarta a avut-o si Bologna, unde la 12 iunie o demonstratie organizata de Societatea nationala l-a determinat pe cardinalul delegat Milesi sa abandoneze orasul. Toate aceste evenimente au determinat parasirea Piacenzei si a Romagnei de catre austrieci.

Soarta acestor miscari revolutionare din Italia Centrala depindea acum de soarta razboiului. Armatele austriece regrupanduse chiar sub comanda lui Franz Joseph si avand ca sef de stat major pe generalul Hess, au ocupat inaltimile de la Solferino si San Martino. Dupa o sangeroasa confruntare, la 24 iunie 1859, armatele franceze au ocupat Solferino, care reprezenta pozitia cheie a armatelor austriece, iar piemontezii au capturat San Martino (14).

Insuccesul pe care acest razboi il avea in randul opiniei publice din Franta (15), dar si mobilizarea armatei de catre Prusia care ar fi putut veni in ajutorul Austriei (16), precum si numeroasele miscari revolutionare care luasera amploare in Italia centrala l-au determinat pe Napoleon al III-lea sa incheie un armistitiu cu Austria.

Astfel, desi Venetia nu fusese ocupata asa cu se planuise la Plombieres, la 11 iulie 1859 Napoleon se intalnea cu tanarul imparat al Austriei, Franz Joseph, la Villafranca pentru a decide conditiile unui armistitiu, fara a consulta nici un reprezentant al Piemontului (17). Conform prevederilor armistitiului de la Villafranca, Lombardia cu exceptia fortaretei de la Mantova era cedata Frantei care la randul sau o dadea Regelui Sardiniei; Venetia, care ramanea Austriei, urma sa faca parte dintr-o confederatie de state italiene sub presedentia papei, iar suveranii Toscanei, Modenei si Parmei trebuiau restaurati in ducatele lor, desi nu se specificase modalitatea de aplicare a acestei ultime prevederi, care de fapt nici nu s-a mai aplicat (18).

Desi Victor Emanuel al II-lea a fost convins sa accepte conditiile armistitiului, Cavour si-a prezentat, furios si plin de amaraciune, demisia, iar sarcina formarii unui nou guvern a fost incredintata de rege lui La Marmora (19).

Guvernele provizorii instalate de Piemont in timpul razboiului incepusera pregatirile pentru alegerea adunarilor. In Toscana, Modena si Romagna adunarile au votat, in august si septembrie, in favoarea alipirii la Piemont. Desi Victor Emanuel si ministrii sai au hotarat sa nu puna imediat in aplicare deciziile de anexiune, guvernele provizorii fiind lasate in continuare in functie (20), a fost constituita o liga militara formata din Toscana, Romagna, Modena si Parma in frunte cu Manfredo Fanti secondat de Garibaldi (21).

La 10 noiembrie 1859 se incheia la Zurich, intre Franta, Austria si Sardinia, pacea care confirma prevederile armistitiului de la Villafranca, problema Italiei centrale fiind lasata deoparte, pentru a fi rezolvata de un congres european care ulterior nu s-a mai desfasurat.

Totusi, Napolon al III-lea, care la Villafranca se opusese categoric ca suveranii inlaturati sa fie readusi la tron printr-o interventie austriaca, se afla acum intr-o situatie destul de delicata riscand sa-i nemultumeasca pe toti: pe austrieci, care doreau reintoarcerea Italiei la statu-quo, pe italieni, care considerasera acordurile de la Villafranca ca pe o tradare, si, nu in ultimul rand, pe francezi, care trebuisera sa renunte la dobandirea Nisei si a Savoiei. Revenirea lui Cavour la putere ca prim-ministru la 20 ianuarie 1860 a rezolvat aceasta situatie extrem de complicata si neplacuta, negociind anexarea Toscanei si Emiliei la Piemont si anexarea Nisei si Savoiei la Franta, ambele acte realizate prin organizarea de plebiscite in teritoriile vizate (22).

La 11 si 12 martie 1860 in Toscana si in noul stat Emilia, format din ducatele Modenei si Parmei impreuna cu Romagna, s-au tinut plebiscite pentru a vedea daca populatia aproba unirea cu Piemontul. Rezultatele au fost cele anticipate dupa campaniile de propaganda activa desfasurate de guvernele provizorii (23), votul aproband anexiunile cu o majoritate zdrobitoare.

Acelasi deznodamant l-au avut si plebiscitele tinute la 15 si respectiv 22 aprilie 1860 la Nisa si Savoia, majoritatea votand anexarea celor doua provincii la Franta.

Intr-o nota trimisa in primavara anului 1860 de Agentul si Consulul General al Sardiniei in Principatele Unite, Cavalerul Annibal Strambio, catre Ministrul Afacerilor Straine ale Moldovei la Iasi, acesta din urma era anuntat de primirea unei depese (24) din partea primului ministru piemontez, Contele de Cavour, pe care anterior o lasase in copie si Ministrului Afacerilor Straine al Valahiei si o trimitea acum si acestuia la Iasi, prin care guvernul Majestatii Sale Regele Sardiniei anunta guvernului Altetei Sale Printului Domnitor anexiunea Provinciilor Emilia si Toscana la statele Majestatii Sale Regele Victor Emanuel al II-lea (25).

Raspunsul din partea Ministerului Afacerilor Straine a venit prompt, la 25 mai/7iunie 1860, prin nota numarul 1737 adresata Agentului si Consulului General al Sardiniei in Principatele Unite, telegrama din care reiesea "profunda admiratie pentru politica atat de ferma si atat de nationala" (26) a guvernului piemontez.

Intre timp, in sudul Italiei incepea, in mai 1860, "expeditia celor o mie" sub conducerea lui Garibaldi, care la 11 mai debarca la Marsala, iar la 15 mai obtinea o prima vitorie la Calatafimi. La 30 mai 1860 Gribaldi pune stapanire pe Palermo, iar prin victoria de la 20 iulie de la Milazzo Sicilia era complet eliberata.

La 7 septembrie 1860 Garibaldi isi facea intrarea triumfala in Neapole, iar la 11 septembrie armatele piemonteze ocupara Marche si Umbria. La 14 septembrie 1860 era ocupata Perugia, iar la 29 septembrie se predase Ancona, dupa bombardamentele flotei sarde (27).

La 11 octombrie Cavour obtinea asentimentul Parlamentului pentru organizarea in Sicilia si in sud plebiscite pentru anexiune asemanatoare cu cele din Emilia si Toscana. Plebiscitele au avut loc pe 21 octombrie si s-au incheiat atat in sud, cat si in Sicilia cu o majoritate aproape absoluta in favoarea anexarii (28). Plebiscite asemanatoare au avut loc si pentru alipirea Umbriei si a ducatului Marche in noiembrie 1860 cu rezultate aproape identice.

Dupa intrarea triumfala a lui Victor Emanuel al II-lea alaturi de Garibaldi la 7 noiembrie in Napoli razboiul lua sfarsit prin ocuparea Gaetei de catre trupele regale la 13 februarie 1861.

Daca in primavara anului 1859, in momentul in care trupele franco-piemonteze au trecut Ticino, cineva ar fi facut un pronostic afirmand ca peste ceva mai mult de un an intreaga peninsula, cu exceptia regiunilor Veneto si Lazio, va fi unificata, foarte putini i-ar fi dat crezare, poate nici Cavour insusi. Si totusi, marele eveniment a avut loc la 4 martie 1861, cand Parlamentul piemontez, intrunit dupa caderea Gaetei, ultima fortareata bourbonica, a proclamat solemn unificarea Italiei (29).

Dupa reunirea noului Parlament la Torino la 18 februarie 1861, la 28 februarie a fost aprobata de catre Senat si la 14 martie de catre Camera legea prin care: "Regele Victor Emanuel al II-lea ia pentru el si pentru succesorii sai titlul de Rege al Italiei" (30). Aceasta lege prin care Victor Emanuel al II-lea devenea "rege al Italiei prin bunavointa lui Dumnezeu si prin vointa natiunii" (31) a fost sanctionata de acesta la 17 martie 1861.

La putin timp dupa ce Victor Emanuel al II-lea al Sardiniei devenea Victor Emanuel al II-lea al Italiei, Agentul si Consulul General al Italiei in Principatele Unite, Cavalerul Strambio, trimitea o nota identica atat Ministrului Afacerilor Straine al Moldovei Cezar Bolliac, cat si celui al Valahiei C.C. Filipescu, prin care le aducea la cunostiinta faptul ca la 17 martie 1861 a fost sanctionata si promulgata legea in virtutea careia majestatea sa Regele Victor Emanuel al II-lea devenea rege al Italiei (32).

Raspunsurile celor doi ministri din 27 martie 1861 pentru Moldova si 29 martie pentru Valahia, prin care printul Al. I. Cuza recunostea actul de la 17 martie, contineau cuvinte de lauda si simpatie fata de realizarile "unei natiuni cu care Romania se gaseste din ce in ce mai mandra de a avea o comunitate de origine si o reciprocitate de simpatii" (33) si de care este "constant aso ciata cu inima si gandirea la fiecare succes obtinut" (34).

Ca urmare a notelor mai sus amintite, la 24 martie 1861 erau trimise note catre titularii urmatoarelor ministere: de Interne, de Finante, Cultelor, de Justitie si de Razboi prin care acestia erau instiintati in legatura cu actul de la 17 martie (35).

De asemenea la 16 august 1861 Consulul General al Majestatii Sale regele Olandei in Principatele Unite trimitea o nota Ministrului Afacerilor Straine la Bucuresti prin care il anunta ca la 10 august regele Olandei recunoscuse titlul de rege al Italiei lui Victor Emanuel al II-lea (36).

Recunoasterea regelui Sardiniei Victor Emanuel al II-lea ca rege al

Italiei s-a realizat treptat, desi, vestea unitatii italiene a surprins poate pe unii, a nemultumit poate pe altii, insa pe cei mai multi i-a bucurat, dandu-le speranta ca intr-o zi vestea independentei si unitatii proprii va avea poate un ecou asemanator.

Procesul de unificare al Italiei nu a luat sfarsit aici, insa pasul decisiv fusese facut in primavara anului 1861 prin crearea unui regat unit sub conducerea unui singur suveran, Victor Emanuel al II-lea, care alaturi de marele om politic, Contele de Cavour a avut aportul decisiv in realizarea idealului unei Italii unite

Pentru Principatele Romane, Moldova si Tara Romaneasca, aflate dupa tratatul de la Paris din 1856 sub suzeranitate otomana si sub garantia colectiva a celor sapte puteri europene, s-a luat decizia convocarii unor Adunari Ad-hoc, care sa organizeze consultarea populatiei in privinsa Unirii. Adunarile ad-hoc au adoptat doua rezolutii identice in forma si continut. Acestea au devenit obiectul dezbaterilor in cadrul Comisiei europene a Puterilor Garante, care, la inceputul anului 1858, a alcatuit un raport de sinteza comunicat guvernelor acestora. Principala consecinta a fost convocarea in lunile mai-august 1858 a Conferintei de la Paris, care a fost scena unor indelungate dezbateri cauzate, in principal de propunerea de unire deplina a Principatelor sub un domn pamantean. Aceasta propunere a intampinat opozitia inversunata a Austriei si Turciei. Anglia adopta in continuare linia conservarii integritatii Imperiului Otoman, conform compromisului de la Osborne, in timp ce Franta, prin vocea contelui Walewski, ministrul de externe, accepta unirea formala. Actul final al Conferintei a fost Conventia din 7/19 august 1858, care a inlocuit Regulamentele Organice si Conventia de la Balta Liman. In privinta institutiilor interne, Conventia a prevazut o unire partiala a Principatelor sub denumirea de Principatele Unite ale Moldovei si Valahiei, cu doi domnitori, doua guverne si doua Adunari legislative, dar si cu o serie de institutii comune in plan legislativ si judecatoresc precum Comisia Centrala de la Focsani si Inalta Curte de Justitie si Casatie.

Statutul international al Principatelor era definit de Tratatul de la Paris care stipula existenta suzeranitatii Portii. Aceasta dadea investitura Domnilor si percepea un tribut anual, fixat la 1.500.000 lei pentru Moldova si 2.500.000 lei pentru Tara Romaneasca. In schimb, Poarta trebuia sa respecte deplina autonomie interna a Principatelor.

Domnul era ales pe viata de Adunarea Electiva, din fiecare Principat. Conditiile pentru candidatul la domnie erau: varsta minima de 35 de ani, sa fie nascut roman (moldovean sau muntean), sa aiba un venit anual de 3000 de galbeni; sa fi ocupat functii publice timp de 10 ani sau sa fi fost deputat.

Pe plan extern, Principatele intrau sub garantia colectiva a Marilor Puteri, tratatele internationale ale Turciei cu alte puteri fiind aplicabile Principatelor atata timp cat "imunitatile lor" nu erau incalcate.

Intre 1859 si 1866, Principatele Romane Moldova si Tara Romaneasca au fost unite sub domnia lui Alexandru Ioan Cuza, ales succesiv ca domnitor la 5 si 24 ianuarie 1859. Factorii de decizie de la Iasi si Bucuresti au decis sa interpreteze Conventia de la Paris, realizand o uniune "de facto", care, cel putin pe timpul vietii lui Cuza, a fost recunoscuta incepand cu 24 ianuarie 1862.

Domnitorul A.I. Cuza a intreprins numeroase reforme, pana la detronarea sa din 11 februarie 1866, cand s-a decis aducerea unui principe strain, in persoana printului Carol de Hohenzollern, care a venit la Bucuresti la 10 mai 1866.

Anul 1866 a reprezentat un an foarte important pentru procesul de Unificare al Italiei. Italia incheiase un acord secret cu Prusia prin care acesta ii oferea, in cazul unei victorii prusace, Venetia in schimbul suportului militar italian (37). Napoleon al IIIlea urmarea acelasi lucru in cazul unei victorii austiece. Franta incheiase un acord secret cu Austria (38), care ii permitea sa ia Venetia pe care o putea ceda italienilor. In 1854, Napoleon III a lasat intredeschisa posibilitatea cedarii Principatelor Romane (Tara Romaneasca si Moldova) catre Austria (39). Italia, a fost infranta la Custozza (batalie terestra) si Lisa (batalie navala), dar prin infrangerea Austriei la Koniggratz si prin abilul joc politic al lui Napoleon III, Italia a putut obtine Venetia (40).

Unificare Italiei era aproape completa, numai Roma fiind acum in afara granitelor Italiei. Roma era dupa 747, centrul Papalitatii. Dupa 1849 integritatea teritoriala a Statului Papal era asigurata de trupele franceze. Camillio Benso di Cavour in martie 1861, cu putin timp inainte de moartea sa neasteptata a incercat sa negocieze cu Papa Pius al IX-lea dar dupa acea nimeni nu a mai reluat tratativele. La 3 noiembrie 1867, la Mentana, Giuseppe Garibaldi a incercat fara succes sa cucereasca Roma intrucat trupele franceze au reusit sa apere Cetatea Eterna (41). Dupa 1870, Regele Victor Emanuel a reluat negocierile cu Statul Papal din punctul de vedere al relatiilor Romei cu Statul Italian (42). Fiica lui Victor Emanuel casatorindu-se cu varul lui Napoleon III, Regele italian era tentat sa intervina in conflictul franco-prusian declansat in 1870. Deoarece guvernul italian nu i-a dat autorizatia de a interveni, Regele a trebuit sa ramana neutru, insa, trebuia sa profite de retragerea trupelor franceze pentru a intregi apararea franceza (43).

Infrangerea lui Napoleon III la Sedan, la 1 septembrie 1870, a lasat rezolvarea "problemei romane" la discretia italienilor. La 8 septembrie 1870, Victor Emanuel ii solicita Papei rezolvarea pe cale amiabila a "problemei romane" oferindu-i libertatea religioasa in schimbul renuntarii de catre Papa la dreptul de patrimoniu. Refuzul Papei a atras riposta in forta a italienilor, care aveau pregatita sa intervina o forta de 60000 de soldati. Dupa ce au realizat o bresa in zidul lui Aurelian care protejase Roma timp de doua milenii, trupele italiene au patruns in oras la 20 septembrie 1870. Unitatea italiei fiind desavarsita, in octombrie 1870, un plebiscit a hotarat ca Roma sa devina oficial capitala Italiei, reluarea raporturilor oficiale cu Papa producandu-se abia in 1929 (44).

Etapele constituirii Italiei moderne au fost salutate cu simpatie de romani dupa cum am vazut in capitolul de mai sus. La 5/17 februarie 1871, Reprezentanta nationala romana a votat o adresa de felicitare pentru Parlamentul Italiei cu ocazia deciziei de a transfera capitala de la Torino la Roma (45). Prezentata Ministerului Afacerilor Straine al Romaniei la 26 februarie 1871 (46) acesta a dispus trimiterea adresei in Italia la 27 februarie/11 martie 1871. Ea continea aprecieri deosebit de importante privitoare la importanta incontestabila a relatiilor romanoitaliene: "Guvernul nostru este fericit sa devina intermediarul unei colaborari de un caracter atat de nobil si se asociaza votului Adunarii Romane marturie incontestabila din care reiese profundul sentiment de simpatie care uneste cele doua natiuni cu acelasi nume" (47).

Raspunsul italienilor a sosit la 18/30 mai 1871 multumind romanilor pentru demersul lor care denota o mare simpatie (48). Presedintia Consiliului de Ministri Roman a fost informata asupra trimiterii adresei de felicitare la 20 mai 1871. Astfel, Presedintele a fost rugat sa transmita Adunarii Romaniei raspunsul italienilor (49).

Presedintia Consiliului de Ministri roman confirma primirea si trimiterea adresei de raspuns din partea Senatului si Adunarii Deputatilor Italiei si roaga Ministerul Afacerilor Straine sa raspunda reprezentantului Guvernului Majestatii Sale Regelui Italiei (50).

Oficial, Roma a devenit capitala Italiei la 1 iulie 1871. Atitudinea romanilor n-a ramas fara efect in Italia, deoarece la 21 aprilie 1879 cu ocazia unui banchet "cu ceva mai multa pompa decat in trecut" oferit de catre Primarul capitalei, Printul Ruspoli, in timpul sarbatorilor orasului (se celebrau 2632 de ani de la fondarea Romei, la 21 aprilie 753 a. Chr.--n.n.), alaturi de ambasadorii si sefii de misiuni diplomatice se gasea un singur insarcinat cu afaceri, cel al Romaniei. Primarul motiva aceasta exceptie prin urmatoarele cuvinte: "in ochii municipalitatii reprezentantul Romaniei este mai putin strain decat alti reprezentanti" (51).

Sfarsitul secolului al XIX-lea a adus o serie de schimbari importante pe plan international, atat in cea ce priveste raportul de forte cat si relatiile interstatale. Congresul de Pace de la Berlin, desfasurat in perioada 1/13 iunie-1/13 iulie 1878 a fost unul din evenimentele cu o deosebita influenta asupra acestor schimbari.

Urmarile acestui congres au dus la strangerea relatiilor romano-italiene, asa cum, anterior, implicarea generatiilor pasoptiste din cele doua tari (52), dupa revolutia de la 1848, in crearea statului modern roman si in unificarea Italiei au dus la apropierea intre cele doua state latine (53). Perioada care a urmat a dus la o racire a relatiilor politico-diplomatice romano-italiene.

Desi anterior izbucnirii Crizei Orientale in 1875, Italia s-a aratat rezervata fata de incercarile Romaniei de a obtine independenta pe cale diplomatica deoarece guvernul italian era interesat in mentinerea integritatii Imperiului otoman, pentru a impiedica extinderea Austro-Ungariei in Balcani, dar si pentru ca Italia nu isi putea permite o pozitie contrara marilor puteri din vestul Europei daca dorea sa ramana "noua garantie de pace si de liniste a Europei", conform spuselor lui Depretis (54), inaintea Congresului de la Berlin si in timpul desfasurarii acestuia, Italia a pledat cauza Romaniei.

Merita totusi mentionate, pentru aceasta perioada, deschiderea Agentiei diplomatice a Regatului Italiei la Bucuresti la 16/28 martie 1873 si a Agentiei diplomatice a Romaniei la Roma. Cei care au ocupat postul de agent diplomatic ai Romaniei la Roma au fost Petre P. Carp pana in octombrie 1873 urmat fiind de C. Esarescu si Vasile Gheorghian (55).

Din activitatea Agentiei Diplomatice a Romaniei la Roma mentionam: raportul trimis de titularul postului V. Gheorghian la 25 ian 1876 catre Ministrul Afacerilor Straine, N. Ionescu, in care se prezinta starea generala a guvernului si se comenteaza legea impotriva abuzurilor clerului (56).

La 1/12 martie 1876, Agentia Diplomatica a Romaniei la Roma, trimitea raportul cu nr. 252, relativ la problema ministerului Minghetti, legata de rascumpararea cailor ferate de catre stat (57) urmat de un alt raport din 10/22 martie 1876 care consemna faptul ca pana la urma statul nu va dori decat liniile din Italia de Nord, cu importanta strategica (58).

La 23 martie 1876, agentul Romaniei la Roma, Esarcu, trimitea raportul cu nr. 106, raport ce releva componenta Guvernului Italian care depusese juramantul, guvern in intregime de stanga: Presedinte si la Finante --Depretis, Interne--Nicotera, Instructie--Colto Coppino; Razboi--Mezzacojo; Marina--Bri; Lucrari publice--Zanardelli; agricultura--Delimitti; industrie si comert--Majorana. Raportul mai facea referire si la ce isi propunea noul guvern, si anume: politica centralizatoare, liber-schimbista, pacifica, dar cu extinderea dreptului de vot, respectul legii garantiilor pontificale dar impotriva clerului, rascumpararea drumurilor de fier din nord, si Roma. Chestiunea meridionala rezervata. Orice discutie era amanata pentru luna noiembrie (59).

Din Roma, la 17/29 martie 1879, Esarcu ii scria Ministrului Afacerilor Straine Balaceanu un amplu raport referitor la situatia interna din Italia. In prima parte detaliaza programul intern al cabinetului Depretis.

Era citata o formula enuntata de catre Depretis: "Europa a inteles ca Italia este o noua garantie de pace si de liniste. Relatiunile nostre cu Guvernele exteriore ne vom sili a le conduce nu cu mai putina prudenta de cat aceia ce fu intrebuintata de catre antecesorii nostri: nu vom voi insa, nici vom putea uita ca Italia ca sa obtie inaltul loc la care are drept si care nu-i prea este totdauna bucuros acordat, trebuie sa caute in simpatia popoarelor civilizate confirmatia acelor asigurari ce deja a obtinut de la consentimentul si interesul guvernelor" (60).

Congresul de la Berlin, urmat de aderarea Italiei si Romaniei la Tripla Alianta au contribuit la sfarsitul secolului al XIX-lea la apropierea treptata a celor doua tari latine.

In urma incheierii lucrarilor Congresului de la Berlin si semnarii, unui tratat de pace, care modifica simtitor prevederile stipulate la San Stefano, Romania obtinea Dobrogea, dar pierdea cele trei judete din sudul Basarabiei in favoarea Rusiei (art. 45). Recunoasterea independentei mai era conditionata de acordarea de drepturi civile si politice tuturor locuitorilor tarii ce nu erau supusi straini (art. 44) (61) si rezolvarea favorabila capitalului strain in ceea ce priveste chestiunea cailor ferate romane. Desi aceasta ultima conditie nu aparea in textul tratatului, inca din aprilei 1878, Bismarck evidentiase--in timpul vizitei lui Ion C. Bratianu la Berlin--necesitatea stringenta a solutionarii problemei rascumpararii cailor ferate de catre statul roman (62). Toate acestea aratau ca Romania, o tara mica si izolata politic, putea deveni oricand o moneda de schimb in mana Marilor Puteri care nu erau preocupate decat de propriul castig obtinut adesea prin sacrificarea acestor state mici.

Desi un sustinator fervent al deciziilor Marilor Puteri la Berlin, Italia nu a reusit sa-si atinga obiectivele, mai mut decat atat, pierdea chiar si posibilitatea de a se extinde colonial in Tunisia, Franta obtinand acordul de a-si impune dominatia in regiune (63).

Rezultatul Congresului de la Berlin era multumitor doar pentru Marile Puteri dar nu si pentru Italia si Romania. Drept urmare relatiile Italiei cu Austro-Ungaria se racesc incepand cu anul 1880 si, astfel, Italia era complet izolata, deoarece Germania si AustroUngaria au semnat la 7 octombrie 1879 tratatul de alianta care va pune, mai tarziu, bazele Triplei Aliante, iar Rusia se intelesese cu Puterile centrale si semnasera la 18 iunie 1881 reinnoirea aliantei celor trei imparati din 1873 (64).

In cea ce priveste Romania, dupa Congresul de la Berlin, guvernul de la Bucuresti a facut eforturi deosebite pentru recunoasterea internationala a independentei. In acest sens, pentru a se asigura tarii rangul ce i se cuvenea in Europa, ministrul de Externe--printr-o nota circulara de la 1/13 iulie 1878 adresata reprezentantilor nostri diplomatici de la Paris, Roma, Viena, Berlin, St. Petersburg si Belgrad--socotea ca este oportun, in conformitate cu noul statut al Romaniei si pe baza principiului reciprocitatii, a solicita respectivelor Cabinete sa accepte transformarea agentiilor diplomatice si a consulatelor generale de la Bucuresti in legatii. Astfel, titularii acestora urmau sa aiba calitatea de trimisi extraordinari si ministri plenipotentiari (65).

Demersurile guvernului de la Bucuresti au fost receptate diferit de Cabinetele europene. Daca diplomatia de la Viena ii recunostea, inca din septembrie 1878, calitatea de trimis extraordinar si ministru plenipotentiar lui Ion Balaceanu, contele Hoyos fiind si el numit in aceeasi calitate la Bucuresti tot in septembie acelasi an (66), St. Petersburg-ul urmandu-i exemplul in noiembrie 1878 iar Imperiul Otoman in decembrie 1878, mai putin fructuoase se vor dovedi demersurile romanesti pe langa Cabinetele de la Berlin, Paris, Londra si Roma.

Daca Berlinul astepta indeplinirea exacta a prevederilor, legate de independenta Romaniei, din Tratatul de la 1/13 iulie 1878, Cabinetul francez era nemultumit de ritmul in care autaritatile romane intelegeu sa transpuna in practica art. 44 din Tratat, referitor la egalitatea in drepturi civile si politice a strainilor de alt rit decat cel crestin (67).

Guvernul britanic, la insistentele cancelarului Bismarck, va intarzia inaintarea scrisorilor de acreditare ale trimisului extraordinar si ministru plenipotentiar la Bucuresti, William A. White, pana in februarie 1880. Urmand atitudinea celorlalte trei mari puteri, Italia va proceda la fel cu scrisorile de acreditare ale lui Fava (68).

Drept urmare, recunosterea independentei Romaniei de catre Cabinetele de la Berlin, Paris, Londra si Roma era conditionata de rezolvarea clauzei referitoare la acordarea de drepturi civile si politice indiferent de religie. Dupa revizuirea art. 7 din Constitutia Romaniei si acordarea naturalizarii individuale alaturi de una in bloc a peste 1000 de evrei, majoritatea acestora participasera la campania militara din 1877-1878, Italia va recunoaste independenta Romaniei, trimitand la Bucuresti un ministru plenipotentiar in persoana Contelui Tornielli (decembrie 1879) (69). Insa, datorita conditiilor complementare impuse de Bismarck pentru recunoasterea independentei sale, si anume rascumpararea de catre statul roman a cailor ferate de la Societatea Actionarilor germani, actiune in care reusise atragerea de partea sa a Cabinetelor de la Paris si Londra, obiectivul Romaniei va fi atins abia la 8 februarie 1880, dupa ce printr-o nota identica in continut, Germania, Anglia si Franta recunosteau dupa indelungi asteptari si numeroase obstacole si sacrificii independenta Romaniei.

Note

(1) Giuliano Procacci, Istoria italienilor, Bucuresti, Editura Politica, 1975, p.342.

(2) Ibidem; Luigi Salvatorelli, Sommario della Storia d'Italia dai tempi preistorici ai nostri giorni, seconda edizione migliorata e accresciuta, Torino, Giulio Einaudi Editore, 1939, p. 592.

(3) Andrina Stiles, Unificarea Italiei 1815-18 (70), Bucuresti, Editura All, 1998, p.44.

(4) Ibidem.

(5) Ibidem, p.45.

(6) Luigi Salvatorelli, op. cit.,p. 593.

(7) Ibidem.

(8) Ibidem.

(9) Quadrilater[al]-ul Lombard--nume dat in sec. XIX celor patru fortarete austriece din Peschiera, Verona, Mantova si Legnano, in Lombardia.

(10) Luigi Salvatorelli, op. cit.,p. 593.

(11) Ibidem, p. 593-594.

(12) Ibidem, p. 594.

(13) Ibidem.

(14) Ibidem, p. 595.

(15) Ibidem.

(16) Andrina Stiles, op. cit., p. 45.

(17) Ibidem.

(18) Ibidem, p. 45-46.

(19) Giuliano Procacci, op. cit., p. 343.

(20) Andrina Stiles, op. cit., p. 46.

(21) Luigi Salvatorelli, op. cit.,p. 596.

(22) Giuliano Procacci, op. cit., p. 343.

(23) Andrina Stiles, op. cit., p. 47.

(24) Arhiva Ministerului Afacerilor Externe (in continuare Arh. M.A.E.), fond Arhiva Istorica, vol.261, f. 52.

(25) Ibidem, f. 51.

(26) Ibidem, f. 47.

(27) Luigi Salvatorelli, op. cit.,p. 599.

(28) Giuliano Procacci, op. cit., p. 346.

(29) Ibidem, p. 351.

(30) Arh. M.A.E., fond Arhiva Istorica, vol.261, f. 42, 48.

(31) Luigi Salvatorelli, op. cit.,p. 600.

(32) Arh. M.A.E., fond Arhiva Istorica, vol.261, f. 42, 48.

(33) Ibidem, f. 50.

(34) Ibidem, f. 43.

(35) Ibidem, f. 49.

(36) Ibidem, f. 55.

(37) Italia trebuia sa declare razboi Austriei (n.n.)

(38) Franta ramane neutra in conflictul austroprusian (n.n.)

(39) Keith Hitchins, Romanii 1774-1866, Editura Humanitas, Bucuresti, 1998, p. 345; T. W. Riker, The making of Romania, London, 1931, p. 39-40.

(40) Andrina Stiles, op.cit., p. 80-81.

(41) Giuliano Proccaci, op.cit., p. 358.

(42) Luigi Salvatoreli, op.cit., p. 608.

(43) Lucy Riall, op.cit., p. 132.

(44) Luigi Salvatoreli, op.cit., p. 609.

(45) Arh. M.A.E., fond Arhiva Istorica, vol. 261, dosar nr. 51 Roma/1871, f. 71.

(46) Ibidem, f. 70.

(47) Ibidem, f. 71.

(48) Ibidem, f. 72.

(49) Ibidem, f. 74.

(50) Ibidem, f. 75.

(51) Arh. M.A.E., fond Arhiva Istorica, vol 262, dosar nr. 21 Roma/1879, f. 124.

(52) Vezi Dan Berindei, Garibaldi e i Romeni, in Garibaldi generale della liberta, Roma 1984, p.313-330; Idem, Les Roumains et Giuseppe Mazzini, in "Revue Roumaine d'Histoire", 24, nr.4/1985, p.313-323; R.V. Bossy, Primele legaturi diplomatice cu Piemontul, in "Convorbiri Literare", 58, nr. 10/1926, p.796-800; Stefan Delureanu, I Romeni nel pensiero e nei programmi d'azione di Mazzini, in "Revue Roumaine d'Histoire", nr.24/1984, p.323-332; Idem, Romani alaturi de Garibaldi in marsul celor o Mie, in "Revista de istorie", 35, nr.10/1982, p. 1124-1138; Nicolae Iorga, Cavour et les Roumains, in "Revue historique du Sud-Est europeene", 7, nr.10-12/1930, p. 193-194; Alexandru Marcu, O legiune italiana in Transilvania, in "Anuarul Institutului de Istorie Nationala Cluj", nr. 6, 1931-1935, p. 421-442; Bianca Valota-Cavallotti, Risorgimento. Italia e Romania.1859-1879, Bucuresti, Editura Anima, 1992.

(53) Vezi Dan Berindei, L'ecco nella stampa liberal-radicale di Bucarest degli avvenimenti italiani dell'estate 1866, Trieste, 1967; Idem, La liberation de Rome refletee dans la presse progressiste de Bucarest (1870), in "Revue Roumaine d'Histoire", 11, nr. 3/1972, p.439446; Paolo Gianfelici, L'unione dei Principati e l'opinione pubblica italiana, in "Anuarul Institutului de Istorie si Arheologie A.D.Xenopol din Iasi", XVI, 1979, p.154-166.

(54) Arh. M.A.E., fond Arhiva Istorica, vol. 262, dosar nr. 21 Roma/1879, fila 11 Arh. M.A.E., fond Arhiva Istorica, vol. 262, dosar nr. 21 Roma/1879, fila 10..

(55) Vezi Reprezentantele diplomatice ale Romaniei, vol.I, Bucuresti, Editura Politica, 1967, p.239 si R.V. Bossy, Politica externa a Romaniei intre anii 1873-1880 privita de la agentia diplomatica din Roma, Bucuresti, Cultura Nationala, 1928, p.1.

(56) Arh. M.A.E., fond Arhiva Istorica, vol. 262, dosar nr. 21 Roma/1876, filele 25-37.

(57) Ibidem, filele 4-5.

(58) Ibidem, filele 6-7.

(59) Arh. M.A.E., fond Arhiva Istorica, vol. 262, dosar nr. 21 Roma/1879, fila 10.

(60) Ibidem, fila 11.

(61) Tractatul de Berlin urmat de Protocoalele Congresului, traductiunea Ministerului Afacerilor Straine, Bucuresti, Imprimeria Statului, 1878, pp. 70-72.

(62) Sorin Liviu Damean, Romania si Congresul de Pace de la Berlin (1878), Bucuresti, Editura Mica Valahie, 2005, p. 99.

(63) Luigi Salvatorelli, op.cit., p. 620.

(64) Ibidem.

(65) Sorin Liviu Damean, op. cit, p. 83-84.

(66) Ibidem, p. 84; vezi si Ion Balaceanu, op. cit., p. 207.

(67) Sorin Liviu Damean, op. cit, p. 85-86.

(68) Ibidem, p. 86.

(69) Ibidem, p. 97.
COPYRIGHT 2008 University of Craiova
No portion of this article can be reproduced without the express written permission from the copyright holder.
Copyright 2008 Gale, Cengage Learning. All rights reserved.

Article Details
Printer friendly Cite/link Email Feedback
Title Annotation:Istorie Politica
Author:Serban, Ionut
Publication:Revista de Stiinte Politice
Article Type:Report
Date:Apr 1, 2008
Words:5590
Previous Article:Geneza liberalismului din Romania.
Next Article:Raspandirea crestinismului--intre act politic si misiune sacra.
Topics:

Terms of use | Privacy policy | Copyright © 2019 Farlex, Inc. | Feedback | For webmasters