Printer Friendly

Raspandirea crestinismului--intre act politic si misiune sacra.

Raspandirea crestinismului in spatiul carpato-danubiano-pontic trebuie pusa in legatura directa cu procesul de romanizare. Patruns in Dobrogea, conectata de mai mult timp la circuitul cultural al Antichitatii greco-romane, crestinismul s-a extins gratie salbei de orase care au inflorit pe ambele maluri ale Dunarii, patrunzand pana in avanposturile din nordul Daciei Romane.

Istoricii au incercat sa depisteze elemente care puteau permite rapid acceptarea crestinismului inca din epoca independentei formatiunilor politice geto-dace din primul secol al erei crestine. Astfel, marele istoric Vasile Parvan, in lucrarea sa "Getica" nota: "spre deosebire de restul tracilor, care erau politeisti "getii se arata in credintele lor henoteisti" (1).

Aceasta asertiune se intemeia, in special, pe informatiile provenite de la Herodot (Istorii, III), care le preluase de la grecii din coloniile grecesti de pe tarmul vestic al Marii Negre, pe care le vizitase cu ocazia calatoriei sale in regiunea Pontului Euxin. Discutand "nesabuirea" getilor, care in 514 a.Chr. i se opusesera regelui persan Darius, care se indrepta spre stepele nord-pontice impotriva scitilor, "parintele istoriei" nota ca "getii stiu a se face nemuritori" gratie invataturii zeului lor care se numea Zalmoxis. Herodot sublinia ca mai exista si un alt zeu Gebeleizis, care starnea furtuna, dacii onorandu-l prin tintirea norilor cu sageti trase din arcurile razboinicilor. Desi, formal, Herodot, exprimand o parere personala, respingea ideea ca Zalmoxis ar fi fost discipol al lui Pytagoras, nu insista asupra originii lui Zalmoxis, si, dupa ce a trecut in revista baza ideologica a religiei zalmoxiene (coborarea intr-o pestera subpamanteana si revenirea in al treilea an), isi continua cursul povestirii.

Vasile Parvan justifica henoteismul prin faptul ca Herodot, nu realizase ca denumirile se refereau la acelasi "Zeu suprem": "Zeul unic n-avea deci nevoie de un nume propriu, ci doar de atribute explicative ale puterii sale, care era infinita si ca atare si atributele ar fi putut sa fie oricat de unmeroase. Zamolxis e aproape exclusiv intrebuintat, in vreme ce Gebeleizis e cu totul exceptional aici ca apelativ al Zeului suprem". Impotriva tezei henoteismului promovata de Vasile Parvan s-au pronuntat Constantin Daicoviciu, I.I. Russu, Lucian Blaga, Silviu Sanie. Caracterul politeist al religiei geto-dace a fost sustinut de istoricul Silviu Sanie, care, vorbind despre religia getica mentioneaza: "cu toata diversitatea ei de elemmente, reprezinta o forma unitara si inchegata. Geto-dacii aveau o divinitate suprema, fie ca o numeau Zamolxis sau Gebeleizis, in care credeau, cu toata dificultatea de a o intelege la nivelul scriitorilor antici grecii, de pilda sau romanii" (2).

Niceta de Remesiana, episcop dac, scria in textul "De symbolo" ca atunci cand incerca sa explice daco-romanilor rolul lui Dumnezeu-Tatal din Crez intampina greutati, deoarece in mitologia pagana, zeii, fara deosebire, aveau atributul de tata, in sensul de "patron", "protector". Astfel, Nicetas, intr-o prima faza, folosea monoteismul ca baza de combatere a politeismului pagan, pentru a propovadui invatatura crestina.

De asemenea, Niceta de Remasiana apropia modul de adorare a zeului prin sanctuare solare de cultul crestin, pentru ai familiariza pe autohtoni cu crestinismul (3).

O prima teza promovata de specialisti, a fost originea apostolica a crestinismului. Potrivit acestora, la Cincizecime, adica la zece zile dupa "Inaltarea Domnului" Sfintii Apostoli, primind binecuvantarea Sfantului Duh sub forma "limbilor de foc", au pornit in lumea greco-romana pentru a propovadui Evanghelia lui Iisus. In acest sens, o sursa importanta este Sfantul Origenes: "Toma a mers sa predice Partilor, Matei a mers in Etiopia, Bartolomeu in vestul Indiei, Ioan in Asia, Andrei in Scythia, Petru in Pont, Galatia, Bithynia si Capodokia, Paul a mers din Ierusalim pana in Illyria" (4).

In Schytia Minor, cuvantul Evangheliei a fost propovaduit de Sfantul Apostol Andrei, ucenic al Mantuitorului nostru, Iisus Hristos, ceea ce a conferit Bisericii Ortodoxe Romane titlul de Biserica Apostolica. Prezenta Sfantului Apostol Andrei in Dobrogea este atestata de Sfantul Ipolit (170-236), episcopul Eusebiu din Cezareea (265-339/340), de calugarul Epifanie (sec. al VIII-lea), de Sinaxarul Bisericii constantinopolitane, de istoricul bizantin Nichifor Calist (sec. XIV), iar la romani, pe langa mentionarea numelui sau in colinde si creatii folclorice, primul care consemneaza aceasta traditie este mitropolitul Dosoftei (in Vietile Sfintilor).

Scriitorii crestini ai primelor veacuri de crestinism marturisesc ca religia lui Iisus a patruns la geto-daco-romani de la nordul, cat si la cei din sudul Dunarii. Astfel, Sfantul Iustin aminteste in lucrarea sa, Dialog cu iudeul Trifan (165), de scitii care aduc "rugaciuni si euharistii in numele lui Iisus cel Rastignit, Parintele si Creatorul tuturor" (5). In Comentariul la Evanghelia dupa Matei, scriitorul alexandrin Origenes ii mentioneaza pe dacii si scitii care, "au auzit cuvantul Evangheliei" inca din secolul al IIlea. In Hristos--scrie scriitorul latin african Tertulian, in lucrarea Adversus Judaeos--au crezut si locuitorii din "tinuturile sarmatilor, dacilor, germanilor si scitilor" (6).

Hipolit Romanul (175-250), mort in timpul persecutiilor imparatului Decius, scriitor african fecund, a scris: "Andrei a vestit (cuvantul Evangheliei) scitilor si tracilor. El a fost rastignit in Patras din Ahaia (fiind legat in picioare de un maslin) si este inmormantat acolo" (7).

Tertulian, avocat, increstinat, preot spre sfarsitul vietii, eretic devenit montanist, este primul scriitor latin crestin. Ne da informatii despre daci si sciti, la care s-a raspandit crestinismul, in lucrarea "Contra Iudeos" (Contra iudeilor) cap. 7 (P-1 II col. 611): "Caci in cine au crezut toate neamurile, decat in Cristos care a venit? Partii, mezii, neamurile Galiei, britanii, sarmatii, dacii, germanii, scitii ... In toate aceste locuri stapaneste numele lui Cristos care a venit ..." (8).

Origene (185-225), in cartea a II-a, Comentarii la Geneza", spune: "Cand Sfintii Apostoli si ucenici ai Mantuitorului nostru s-au raspandit in toata lumea, Toma, dupa cum spune traditia, a primit (prin tragere la sorti), Partia, iar Andrei, Scythia" (Dobrogea de azi si sudul Basarabiei, dupa multi istorici, inclusiv) (9).

Eusebiu din Cezareea (260-340), episcop in Cezareea Palestinei, a luptat pentru unitatea Bisericii si n-a aprobat condamnarea lui Arie, aici fiind in grava greseala, caci orice erezie strica unitatea Bisericii. Cronica lui a fost tradusa din greaca in latina de Sfantul Ieronim, sub titlul "Istoria bisericeasca", scrisa in 325, in care scrie: "Cand sfintii apostoli si ucenici ai Mantuitorului nostru s-au raspandit in toata lumea, lui Toma i-a cazut la sorti, cum spune traditia, Partia, iar lui Andrei Scythia". Sigur ca Sfantul Andrei n-a predicat Evanghelia in dizidenta cu Sfantul Petru, ci in unitate doctrinara si canonica. Cele trei secole de persecutii asupra crestinismului a impiedicat mult raspandirea lui in Daia (10).

Aurelius Augustinus (354-430), in "De civitate Dei", XVIII, 52, scrie: "Sumai daca nu ar trebui socotita prigoana (aceea) cand regele gotilor chiar in Gotia pe crestini (350 p. Chr.) cu o cruzime uimitoare i-a prigonit, desi acolo nu erau decat catolici (recunosteau doctrina oficiala a Bisericii, nu erau arieni), dintre care multi au fost incoronati ca martiri, stiri auzite de la un frate care a trait acestea acolo" (11). Dumitru Tudor in articolul Philippopolis din Enciclopedia civilizatiei romane a comentat predica Sfantului Apostol Pavel la Philippopolis, tinut getic, precizand ca "aici s-a realizat" ceea ce Bartolomeu Anania numea in "Soul Testament" p. 338-339: nucleul uman si liturgic al crestinismului european" (12).

Walfridus Strabo de Reichenau 808/ 809-849 in "Poemata" a introdus o compunere dedicata Sfantului Apostol Filip in Item de Sancto Apostolo Philipo Christi in care afirma ca "Sfantul Apostol care a lucrat "prin harul curat" primit de la Iisus Hristos "a invatat multimile barbare din Scythia dogmele sfinte, ca sa creada in Hristos Mantuitorul lumii".

In Peninsula Balcanica, raspandirea crestinismului se datoreaza Sfantului Apostol Pavel si ucenicilor sai, fapt atestat de epistolele sale. In "Epistola catre Romani", din anul 58, scrie ca "a implinit propovaduirea Evangheliei lui Hristos pana in Illyria" (Rom.XV,19). Intr-o alta epistola, preciza ca a petrecut iarna anilor 65-66 la Nicopolis, unde il cheama pe ucenicul sau Tit, episcopul Cretei (Tit III, 12). Pe un alt ucenic, Timotei, episcopul Efesului, il informa ca Tit propovaduia in Dalmatia, in toamna anului 66 (II Tim. IV, 10), iar in "Epistola catre Romani" (Rom. XVI, 5), erau amintiti Epenet si Andronic, care au intemeiat Biserica din Syrmium.

Unul dintre cei mai importanti adepti ai tezei crestinismului apostolic este P.S. Epifanie Norocel care sintetizeaza, intr-un amplu studiu, mentiunile autorilor bisericesti asupra predicii Sf.Andrei in partile noastre, chiar prin epistola catre Colosseni a Sf. Pavel (III, 11), care spune ca "nu mai exista iudeu nici elin, taiere imprejur si netaiere imprejur, barbar, scit, rob sau liber, ci toate si intru toti Hristos".

Mitropolitul Olteniei, I.P.S. Nestor Vornicescu, citandu-l pe Eusebiu de Cezareea, nota ca Sf. Apostol Andrei a predicat in Macedonia, Thracia si tinuturile de la Dunare, fapt ce a determinat ca "in primele secole ale erei crestine, cetatile, centrele urbane construite pe malurile Dunarii, apoi vestitele drumuri comerciale din Dacia Pontica, din Dacia Malvensis, sa inlesneasca legaturi multiple cu Imperiul roman, mai ales dupa ocuparea Daciei de catre romani (106), facilitand patrunderea crestinismului la noi din Peninsula Balcanica si din Asia Mica" (13).

De asemenea, I.P.S. Nestor Vornicescu a stabilit cronologic patimirea pe pamantul stra-roman a sfintilor: Pasincrates si Valentinianus, martirizati la Durostorum, in secolul III; martirizarea ostasului Iulius Veteranul, in acelasi timp si in aceeasi cetate, unde au suferit moarte martirica sfintii Nicandru si Marcian (298), precum si sfantul Isihic. In 304 este inregistrata martirizarea preotului dac Montanus si a sotiei sale Maxima, la Singidunum (Belgrad). In acea epoca a arhipastorit si a patimit la Syrmium (Mitrovica) Sfantul Episcop Irineu, iar in Axiopolis (Cernavoda), sfantul Dasius. Viata spirituala si monahala a epocii s-a imbogatit cu patimirile sfintilor Epictet--care se crede ca a fost ieromonah-si Astion monahul, pe la 290 in cetatea Halmyris. De asemenea, Nestor Vornicescu a stabilit importanta vechiului episcopat de la Recidiva unde in 328 era episcopul Stefan si de episcopatul Tomisului din a doua jumatate a secolului al IV-lea, condus de episcopul Vretanion. Un alt episcop al Tomisului, Teotim a arhipastorit intre anii 390 si 407. S-a acreditat ideea potrivit careia, Episcopia Tomisului a fost ridicata la rangul de mitropolie de imparatul Anastasios I (491-518) si avea sub jurisdictie 14 episcopii: Anaxiopolis (Cernavoda), Capidava, Bifainos, Caupros; Nicomidia; Dessu, Salsovia, Halmyris, Tropaeum Traiani, Zeldipa, Dionysopolis, Callatis, Histria, Constantiniana Daphne, resedinte episcopale sunt citate in lucrarea Synekdemos a lui Hieracles. In stanga Dunarii, in partile Buzaului de astazi in anul 372 a patimit si suferit moarte martirica Sfantul Sava numit si Gotul. La Niculitei in secolul IV au suferit martiriul sfintii: Zoticos, Atthalos, Kamasis si Filippos. Au mai suferit martiriul Sfantul Emilian la Durostorum, diaconul Donat la Singidunum iar fratele sau geaman Venust, la Syrmium.

Unii istorici specializati in studiul evolutiei crestinismului, pe baza unor date istorice au avansat ideea potrivit careia in Dobrogea au existat crestini chiar din primele secole ale erei noastre. Istoricul Constantin C. Giurescu, a dedicat un capitol Crestinarea daco-getilor, din lucrarea Formarea poporului roman, in care nota: "Este sigur ca au existat crestini in Dacia si inainte de parasirea ei. Crestinismul avea, in momentul cand s-au retras legiunile pe malul drept al Dunarii, o vechime de aproape doua secole si jumatate; el patrunsese in toate centrele mai importante ale Imperiului roman, intre altele si in Peninsula Balcanica. Asadar nu este deloc exclus ca printre colonistii adusi de Traian sa fi fost si crestini. De asemenea, ei puteau fi si in randurile trupelor care statusera mai inainte in rasarit si care-si aveau acum garnizoana in Dacia" (14).

A. von Harnack a postulat teroria raspandirii crestinsimului prin misionarism (15). Acesta putea fi de doua tipuri: individualspontan sau dirijat politic. Istoricul Nicolae Gudea, in lucrarea Din istoria crestinismului la romani. Marturii arheologice, defineste tipul individual: "Misionarii au adus aici numai fermentul crestin, caci societatea daco-romana la care venea acest ferment, ca si cea din restul Imperiului era deja apta pentru a prelua acest ferment si pregatita pentru a-l dezvolta" (16).

Al doilea tip, misionarismul dirijat politic s-a bazat pe cooperarea institutionala dintre Biserica si Imperiu, in special in secolul al IV-lea, cand Biserica crestina a devenit aliata statului si mai ales cand s-a impus necesitatea crestinarii populatiilor migratoare, pentru a le intergra in structura politica a Imperiului. In acest cadru se inscrie activitatea sfintilor Ioan Cassian, Dionisie cel Mic, Vasile cel Mare, Ulfila, in Moesia II sau Scythia si Niceta din Remesiana in Dacia Mediterranea.

Raspandirea si evolutia crestinismului in cele trei provincii dacice dupa retragerea romana, pana la caderea frontierei bizantine la Dunarea de Jos reprezinta principalul proces istoric, a carui complexitate se desprinde din sursele arheologice, epigrafice, teologice, istorice si literare.

Dupa oficializarea crestinismului de catre Constantin cel Mare (306-337), nascut in Naissus (Nis, Serbia) si dupa primul Sinod Ecumenic de la Niceea din Asia Mica (325), cand s-au pus bazele dogmatice si canonice ale ortodoxismului, iar crestinismul a devenit religie de stat, viata crestina n-a urmat un drum liniar. Clerul si credinciosii din spatiul romanitatii sud-dunarene au avut parte de unele framantari datorate unor erezii, precum arianismul, care a cuprins doar o parte neinsemnata de aderenti. Viata crestina a fost mai intensa aici decat in nordul Dunarii, in special dupa Edictul de la Mediolanum (313) (17).

In Illyricum s-au infiintat scaune episcopale in Mursa (azi Osiek), Sirmium (Mitrovita), Cibalae (Vinkovce sau Vinkovat), Bossinae (Petrovat), Singidunum (Belgrad), Viminacium (Kostolat), Horeum Margi (Ciupria), Margum (Dobrovita), Aquae (Negotin), Naisus (Nis), Remesiana (Bela Polanca). Prin mijlocirea acestor scaune episcopale, misionarismul crestin a patruns din sud in nordul Dunarii prin instituirea unor slujitori ai dreptei credinte: episcopi de tara ("horepiscopi"), care sa activeze in comunitatile rurale si "periodeuti" sau "periodevti (ingrijitori de suflete), numiti si exarhi, misionarism favorizat si de faptul ca, sub Constantin cel Mare, s-a construit un pod peste Dunare intre Sucidava si Oescus, iar o parte din Campia olteana si munteana a intrat sub stapanirea Imperiului roman de rasarit.

Mihail Diaconescu, in Istoria literaturii daco-romane il citeaza pe Ado(Adonis) de Vienne care a copiat textul" Martyrologicum Adonis" notand despre Apostolul Filip: "care dupa ce a convertit Scythia la credinta in Hristos si a asezat acolo diaconi, preoti si episcopi", ca dovada a vechimii crestinismului la Dunarea de Jos.

Inscriptiile de pe pietrele tombale ne indica numerosii martiri ce au cazut pentru crestinatate. Acest fapt istoric a dus la crearea unei specii literare "actele martirice" constituind o etapa de trecere de la antichitatea pagana la era crestina. Principala calitate a "actelor martirice" este autenticitatea. Deosebit de numeroase pana in sec.IV-lea datorita repetarii violentelor de prigonire, se pare ca nu s-au mai compus dupa 313 datorita libertatii religioase manifestata de Imparatul Constantin I cel Mare (306-337) la edictul de la Mediolanum (Milano), devenind modelulm clasic al cunoscutelor "vieti ale Sfintilor" (18).

Istoricul Epiphanios Pentaglotos de Salamina (c.315-403) in opera sa Panarion (Contra tuturor ereziilor, LXX, 14-15) sublinia ca Audius originar din Mesopotamia a intemeiat in stanga Dunarii de Jos manastiri ca urmare a existentei unor comunitati crestine bine organizate. Scoala literara de la Tomis, Scoala de la Dunarea de Jos prin scrieri religioase fie in latina, fie in greaca, traduceri, sunt ca o cununa a intregii culturi dacice inaltata prin Te Deum Laudamus de episcopul dac Niceta de Remesiana.

Din "Actul martiric al Sfantului Sava", zis Gotul, rezulta ca Biserica crestina din Gothia (Muntenia), era organizata administrativ, fiind condusa de un episcop, iar in lipsa acestuia de un "presbyterium". Aceasta biserica, a carei resedinta este inca necunoscuta, intretinea relatii stranse cu Biserica din Romania (Imperiul Roman) si "indeosebi cu Biserica din Scythya Minor si Moesia Secunda, provincii situate imediat in dreapta Dunarii de Jos" (19).

In secolul al V-lea, Biserica din provinciile romane din sudul Dunarii a cunoscut alte framantari, datorate unor reforme administrative, unor populatii migratoare, dar si altor erezii (nestorianismul si monofizismul). La acestea, s-a adaugat dorinta unor episcopi ai Romei de a se amesteca, necanonic, in treburile bisericilor din Illyricum. Din aceasta perioada, incep sa apara anumite deosebiri intre cele doua mari biserici, dispute hristologice sau eclesiale, care vor duce la marea schisma din 16 iulie 1054. Mircea Eliade remarca, in cadrul acestor dispute, avantul teologiei bizantine, "avantul de neegalat al liturghiei bizantine, fastul ei hieratic, splendoarea sa rituala si artistica. Liturghia se desfasoara ca un <<mister>> rezervat initiatilor", iar "doctrina centrala a teologiei orientale, in special ideea indumnezeirii (theosis) omului, este de o mare originalitate, desi se sprijina pe Sfantul Pavel, pe Evanghelia dupa Ioan si alte texte biblice" (20).

Continuand examinarea critica a doctrinei Bisericii orientale, istoricul credintelor si ideilor religioase, Mircea Eliade, constata doua tendinte complementare, opuse in aparenta: "Pe de o parte, rolul si valoarea eclesiala a comunitatii credinciosilor, pe de alta, autoritatea prestigioasa a calugarilor asceti si daruiti contemplatiei. Pe cand in Occident ierarhia va arata o anume rezerva fata de contemplativi si de mistici, acestia din urma se vor bucura in Rasarit de mare respect din partea credinciosilor si a slujitorilor Bisericii".

Studiul constructiilor paleocrestine si al complexelor martirice din spatiul carpatodunareanopontic reprezinta o incercare de sistematizare, pornind de la descoperirile arheologice. Daca primele doua secole ale erei crestine sunt relativ sarace in materiale arheologice, secolele III-VI se prezinta ca fiind perioada in care avem dovezi solide privind organizarea bisericii crestine, legaturile comunitatilor crestine daco-romane cu intregul Imperiu in conditiile istorice de la Dunarea de Jos, cand Imperiul a pierdut provincii in Balcani, in fata migratorilor, fapt care nu a impiedicat evolutia comunitatilor crestine, care au supravietuit ti dupa disparitia frontierei de la Dunarea de Jos a Imperiului, pastrandu-si nealterata identitatea lor etnico-lingvistico-religioasa.

In secolul XX, au aparut cele mai multe studii asupra aparitiei crestinismului la Dunarea de Jos, consacrate analizarii obiectelor descoperite in urma investigatiilor arheologice. Promotorul cercetarilor arheologice a fost istoricul Vasile Parvan, prin studiul: Contributii epigrafice la Istoria Crestinismului Daco-Roman, care considera aparitia crestinismului in primele secole ale erie crestine ca fiind o necesitate logica: "Ca in Dacia traiana trebuie sa fi fost crestini si inainte de anul 270 e.n. e o necesitate logic istorica: toate credintele atunci existente in Imperiu se intalnesc si in Dacia si mai ales cele orientale, dintre care vreo cateva apar chiar numai aici, iar pentru multi orientali romanizati veniti in Dacia spre a o coloniza, un mare numar era din vechile provincii crestine, misionate de insisi apostolii Domnului: Syria, Galatia, provincia Asia etc." (21).

Vasile Parvan il evoca pe istoricul crestin Tertullian care mentiona printre neamurile "unde a ajuns numele lui Christus si credinta in el" si pe daco-romani. Dand exemplu unei neconcordante intre textul lui Tertullian si Origenes, Vasile Parvan nota: "prin urmare izvoarele literare nu dau nimic sigur asupra Crestinismului din stanga Dunarii inainte de anul 250. Dimpotriva un izvor de o alta natura ne documenteaza in chip definitiv existenta Crestinismului in Dacia traiana inca dinainte de anul 270". Marele istoric ofera exemple de inscriptii, precum cea de la Napoca, avand dedicatia D(is) M(anibus), dar care se termina cu monogramul sacru. Inscriptia a fost sapata pe un sarcofag de piatra descoperit pe la 1500 si datele despre inscriptie se cunosc din manuscrisele umanistului Mezerius (c.a 1516) (22). Sunt prezentate si alte inscriptii de la Calatis, Tomis, Tropaeum Traiani si Axiopolis.

Vasile Parvan a deschis prima treapta a cercetarii, intre anii 1911 si 1936, fiind urmat de Constantin Daicoviciu care aducea noi dovezi arheologice datate in secolul al IV-lea, cand crestinismul s-a raspandit pe cale misionara, dupa edictul de la Mediolanum.

Intre 1936 si 1958, I.I. Russu a intocmit primul catalog sistematic al crestinismului timpuriu in special pentru Transilvania. Kurt Horedt, Mihail Macrea, Dumitru Protase au intocmit vaste liste bibliografice care sistematizeaza si valorifica decoperirile importante facute intre 1946 si 1982. In 1977 si 1979 de Ion Barnea, care a publicat doua albume care prezinta ampla evolutie a comunitatilor crestine in spatiul daco-roman.

In baza izvoarelor istorice si arheologice, invatatii au stabilit adevarul ca poporul roman s-a nascut si s-a format ca popor crestin de factura daco-romana in Dacia Traiana si Scythia Minor (Dobrogea). "Acest crestinism, chiar cand se intampla sa fie episcopul grec sau crescut greceste, e latin cum cere si cum stie poporul care l-a creat si-l vrea" (23). "Noi suntem romani fiindca suntem crestini, si crestini fiindca suntem romani", caci romanizarea si crestinarea sunt doua procese paralele in formarea poporului roman. Majoritatea istoricilor afirma ca Sf. Andrei si Sf. Filip, Apostolii Mantuitorului, au predicat in Scythia Minor (Dobrogea) si ca atare poporul roman are un crestinism apostolic de o varsta cu cel predicat de Sfintii Apostoli Petru si Pavel in Roma (anii 44-67 d. Cr.). Sunt si istorici care stabilesc predicarea Sfantului Apostol Andrei in Scythia din nordul Marii Negre (azi Crimeea) si in partea nordica a Asiei Mici (24). Intrucat in anul 168 a. Chr. Tracia a devenit provincie romana cu vorbitori de limba getica, latina si greaca, cuprinzand si Dacia Pontica (Dobrogea), Sf. Andrei foarte probabil ca a predicat si in Dobrogea noastra, problema amplu dezbatuta (25).

Exista insa un numar considerabil de marturii ale unor istorici antici care afirma si confirma atat predicarea Sfantului Apostol Andrei in Scythia, cat si ca stramosii nostri daci si sciti (bessi si geti) au primit crestinismul inca in a doua jumatate a veacului I p. Chr. Totusi, este sigur ca, odata cu cucerirea Daciei de catre Traian, printre colonistii romani, adusi aici "ex toto orbe Romano" (din toate partile Imperiului Roman), multi au fost crestini si astfel ei au fost primii misionari populari ai Bisericii crestine in Dacia. Unirea primelor comunitati crestine in Dacia s-a facut treptat, prin intermediul acestor colonisti romani crestini, in perioada Daciei provinciale (106-271 p. Chr.), in forma si in limba latina. De altfel, de la inceputul secolului al III-lea, latina a devenit limba Bisericii din intregul Imperiu Roman, inlocuind greaca de pana atunci, indeosebi in provinciile orientale. Asa se explica faptul ca vocabularul fundamental crestin al poporului roman este latin: christianus--crestin; Dominus Deus--Dumnezeu; crux, crucis--cruce; baptizare--a se boteza; angelus--inger; rogatione--rugaciune; caseum ligare--caslegi; lex, legis--lege; presbyter--preot; paganus--pagan; privilegium--priveghi; pecatus--pacat; basilica--biserica; sanctus sfant; Pasqua--Paste; Rosallia--Rusalii; Floralia--Florii etc.

Limba latina vorbita in Dacia era "lingua franca", adica limba latina comuna, limba administratiei si a armatei, conform celor peste 3.000 de inscriptii gasite pe teritoriul Daciei, datand din secolul III si pana in secolul al XIII-lea. Ca atare, crestinismul s-a propagat in Dacia si in provinciile dunarene in forma latina, nu in greaca, ceea ce a inlesnit legaturile cu restul domeniului de limba latina, ca limba oficiala pana in veacul al VII-lea (26). Este greu de spus cand se sfarseste latina si cand incep limbile romanice, dar anul 600, pentru toate provinciile romanice, pare a fi sfarsitul latinei si inceputul limbilor romane, inclusiv romana.

O contributie insemnata in propagarea crestinismului in Dacia in perioada postaureliana, a avut-o episcopul Ulfila (Wulfilas) si ucenicii sai (27), care a pastorit sapte ani in nordul Dunarii, predicand pana la anul 355 in limba gotica, latina si greaca populatiei romanice bastinase si gotilor increstinati, pentru care a tradus Biblia si a inventat alfabetul gotic, punand bazele primelor monumente ale limbii germane scrise.

Silit sa se refugieze sub imparatul Constantiu (arian), Ulfila, episcop al vizigotilor (baltici) presati de ostrogotii de stepa sub Hermanaric, a trecut in sudul Dunarii pana la Constantinopol, unde a murit in anul 383. Despre el a scris fostul sau ucenic, Auxentiu din Durostor, ajuns episcop in 380 in Scrisoare despre credinta, viata si moartea lui Ulfila: "Si era Ulfila un episcop cu viata si o vorba foarte aleasa, drept si credincios lui Cristos, dascal intru sfintenie si propovaduitor al adevarului ... Savarsind acestea si altele asemenea si stralucind cu glorie timp de 40 de ani in episcopat, propovaduind prin harul apostolic, fara intrerupere in limba greaca, latina si gotica, in una singura biserica a lui Cristos. Era episcopul gotilor increstinati in Dacia " (28). Sigur ca episcopul Ulfila a predicat in latina bastinasilor dacoromani, iar traducerea Bibliei a facut-o dupa un exemplar latin, fiindca in cea gotica gasim un numar considerabil de cuvinte latine germanizate si exprimari intr-o topica latina.

Despre o generalizare a crestinismului in Dacia in secolul al IV-lea, ne vorbeste Sfantul Vasile cel Mare (329-379), nascut in Cezareea Capadociei, unde a si ajuns arhiepiscop, coleg de studii in Constantinopol cu imparatul Iulian Apostatul si Sfantul Grigore de Nazians. In scrisoarea CLV catre Soranus, comandantul militar al Scythiei Minor (Dobrogea), pe care-l lauda ca-i apara pe crestini si-l roaga sa-i trimita moastele martirilor, Sfantul Vasile ne da pretioase date privitoare la viata crestina in Dacia Traiana. Guvernatorul Iunius Soranus i-a trimis moastele Sfantului Sava Gotul, inecat in apa Buzaului, sub persecutia regelui got Athanaric, in 372. Moastele au fost stramutate in Tomis (Constanta de azi) si, de aici, transportate in anul 373-374 in Capadocia, insotite de "Scrisoarea Bisericii din Gotia catre Biserica din Capadocia" si epistola personala a Sfantului Episcop al Tomisului, la care Sfantul Vasile le raspunde prin doua scrisori, confirmand primirea moastelor (29).

Tot Sfantul Vasile cel Mare, in scrisoarea CLXIV catre Ascholios, Episcopul de Tesalonic (devenit sub Papa Damasus vicar apostolic al Romei), ii arata ca a primit scrisori din mijlocul barbarilor de peste Istru (Dunare), care "dovedesc strasnicia in credinta a stramosilor nostri daco-romani" (30).

Iezuitul Bollandus, in "Acta Sanctorum", Anterpiae, 1643, VII, Kal(endis) April (ibus), ne prezinta numele si, rezumativ, viata celor 69 de mucenici si mucenice inscrisi in Sinaxarele romane, si inca 38 ale caror nume il omite, la care adauga si patru sfinti ai Bisericii universale, recunoscuti in tratatele de Patrologie, care au trait in Dobrogea, majoritatea avand nume latine ori latinizate, morti inainte de Edictul din Milano, din 313, ceea ce arata un crestinism infloritor in aceasta parte a Romaniei in antichitatea crestina.

Primul episcop al Tomisului, Evanghelicus, martirizat sub Diocletian, a fost urmat de Philus sau Titus, sub Licinius, si apoi de Sfantul Bretanion (Vetranion, Veteranus), care a stralucit prin credinta, infruntandu-l pe imparatul Valens, arian, si refuzand sa serveasca cu preotii acestuia, parasind Biserica cu poporul. A fost iertat, fiindca episcopii erau atunci nu numai conducatori religiosi, ci si organizatori populari, paznici ai cetatilor si tinuturilor invecinate in mijlocul carora pastoreau.

Sfantul Augustin, in opera sa "De civitate Dei", ne vorbeste despre prigonirea (354-430) cruda a crestinilor din Dacia, care erau catolici, recunoscand doctrina oficiala a Bisericii. Prigonitorul acestor crestini daco-romani era regele Athanaric gotul.

Sub Diocletian crestinismul era deja puternic raspandit, avand martiri (Chiril, Chindeas si Tasius pomeniti si in Martyrologium Hieronyamus). Sub Licinius era deja episcopat la Tomis si Durostorum, iar din secolul al VI-lea si la Callatis (Mangalia), a caror opera misionara se extindea si in Muntenia si in Moldova.

Despre existenta unor calugari si manastiri in "Gotia" (Dacia nord-dunareana) stim de la Sfantul Epifaniu (310-403), episcopul Salaminei, in opera sa "Impotriva celor optzeci de erezii" (374 p. Chr.), in care vorbeste si de erezia ariana a Audienilor, fondata de Audianus, cu calugari si manastiri si reguli ascetice aspre, instruind pe goti in credinta (31).

Audius n-a primit data Pastilor fixata de Sinodul ecumenic din Niceea, (325), fiind exilat traind apoi si in "Gotia", Dacia noastra, crestinand multi goti si bastinasi. Dupa moartea lui, desi unii episcopi i-au imbratisat schisma, partizanii lui au fost alungati de gotii pagani, dusmanii romanilor si ai imparatilor crestini. "Si cu toate ca se parea c-au fost alungati de acolo (din Dacia) toti crestinii, au ramas totusi unii oameni credinciosi. Caci nu poate seca izvorul credintei", scria Sfantul Epifaniu.

In volumul Histria XIII, dedicat Histriei crestine, reputatul istoric Alexandru Suceveanu demonstreza faptul ca Sfantul Apostol Andrei nu se putea adresa decat elitei evreilor stabiliti in zona Pontului, primii care puteau asimila noua invatatura, deoarece erau profund influentati de cultura greco-romana (32).

La randul sau, Vasile Parvan nota: "Cauza crestinismului daco-roman constatat pe monumente publice cu mult inainte de a apare macar prin martyrologii in alte provincii ale Illyricului, cred ca trebuie cautata numai in aducerea lui directa din Rasarit--colonistii lui Traian au venit in mare parte din Orientul crestin--si, ca urmare, in vechea vatra a comunitatii crestine din Dacia, care va fi dat membrilor ei o oarecare incredere in puterea lor de rezistenta chiar la ocazia unei lupte publice cu paganismul predomnitor in provincie. Ce-i drept, paganismul acesta devenise el insusi asa de "monotheist", in urma syncretismului consequent al diferitelor culte, solare (ca metafizica) si salvatoare (ca theologie) incat paganismul daco-roman va fi fost-ca si aiurea-mai mult un fel de [TEXT NOT REPRODUCIBLE IN ASCII.], decat o adevarata idolatrie" (33).

Asadar, crestinismul romanesc s-a raspandit gratie activitatii misionare a primilor ierarhi crestini, influentati de exemplul martirilor. Este cert ca mostenirea fondului reliogios dacic a avut rolul sau in aceasta privinta, dar trebuie sa o privim cu rezerva, deoarece cultul zalmoxian, prin excelenta un cult al elitei politice aproape ca a disparut in conditiile cuceririi romane (elita dacica a fost "decapitata", sanctuarele fiind distruse), supravietuind doar prin feno-menul de "interpretatio romana", prin asociere cu zeii panteonului greco-roman.

Note

(1) V. Parvan, Getica, o protoistorie a Daciei, Bucuresti 1926, p.156.

(2) S. Sanie, Civilizatia romana la est de Carpati si romanitatea pe teritoriul Moldovei, Editura Junimea, Iasi 1981, p.212.

(3) Ioan G. Coman, Scitii Ioan Cassian si Dionisie cel Mic, in "Studii teologice", Seria a II-a, XXVII, 1975, nr. 3-4, 1975, p.116.

(4) V. Iliescu, V.C. Popescu, Gh. Stefan, Izvoare privind istoria Romaniei, Bucuresti, Editura Academiei, 1964, p.689.

(5) Ibidem, 1964, p.690.

(6) Ibidem, p.698.

(7) Ibidem, p. 712.

(8) Ibidem.

(9) Ibidem, p. 717.

(10) Haralambie Mihaiescu, Izvoare privind istoria romanilor, II, Bucuresti, Editura Academiei. 1979, p. 15.

(11) Ibidem, p. 215.

(12) Biblia sau Sfanta Scriptura (editie redactata si adnotata de Bartolomeu Anania), Editura Institutului Biblic si Misiune al Bisericii Ortodoxe Romane, Bucuresti, 2001, p. 338-339.

(13) IPS Nestor Vornicescu, Primele scrieri patristice in literatura noastra, sec. IV-XVI, Editura Mitropoliei Olteniei, Craiova 1984, p.33.

(14) C.C. Giurescu, Formarea poporului roman. Craiova, Editura Scrisul Romanesc, 1973, p.116.

(15) Elena Calugaru Baciu, Inceputurile crestinismului in Dacia si provincia romana Dacia in secolele I-IV d.H., in "Daco-Romanica", Bucuresti, 2001, p.13-20.

(16) N. Gudea, Din istoria crestinismului la romani. Marturii arheologice, Editura Dacia, Cluj-Npoca, 1979, p.109.

(17) Diana Nedelcea, Inceputurile crestinismului "scitic", in "Daco-Romania", Bucuresti, 2005, p.12-15.

(18) Ibidem, p.15-18.

(19) Mircea Pacurariu, Istoria Bisericii Ortodoxe Romane, editia a II-a, Bucuresti, Editura Institutului Biblic si Misiune al Bisericii Ortodoxe Romane, Bucuresti, 1991, p.23.

(20) Mircea Eliade, Istoria credintelor si ideilor religioase, vol. II, Editura Stiintifica si Enciclopedica, Bucuresti, 1986, p. 172.

(21) Vasile Parvan, Contributii epigrafice la istoria crestinismului daco-roman, Bucuresti, 1911, p.201.

(22) Ibidem, p.62-67.

(23) N. Iorga, Istoria Romanilor, vol. II, Bucuresti 1936, p. 89.

(24) Eusebiu Popovici, Istoria bisericeasca universala si statistica bisericeasca,Cartea I, Editia a II-a, Bucuresti 1925, p. 174.

(25) M. Diaconescu, Istoria literaturii dacoromane, Edimpex, Bucuresti, 1999, p. 21.

(26) Haralambie Mihaescu, Limba latina in provinciile dunarene ale Imperiului roman, Bucuresti, 1960, p. 278.

(27) V. Parvan, Contributii ..., p. 68.

(28) Vladimir Iliescu, op.cit. 1979, p. 112.

(29) IPS N. Vornicescu, op.cit., p. 40.

(30) V. Iliescu, op.cit., p.89.

(31) V. Iliescu, op.cit., p.174.

(32) Al. Suceveanu, Histria XIII, 2007, p.24-25.

(33) Maxim Nicolae, Religia vechilor popoare carpato-danubiene in opera lui Vasile Parvan, in "Studii Teologice", 5-6, anul XVIII, 1966, p.332.
COPYRIGHT 2008 University of Craiova
No portion of this article can be reproduced without the express written permission from the copyright holder.
Copyright 2008 Gale, Cengage Learning. All rights reserved.

 
Article Details
Printer friendly Cite/link Email Feedback
Title Annotation:Istorie Politica
Author:Mocanu, Petre
Publication:Revista de Stiinte Politice
Article Type:Report
Date:Apr 1, 2008
Words:5148
Previous Article:Relatiile politico-diplomatice romano-italiene in perioada 1866-1880 in lumina documentelor diplomatice.
Next Article:Un proiect de cercetare: obiectivele si coordonatele teoretico-metodologice ale investigaNiei privind cunostintele, atitudinile si practicile...
Topics:

Terms of use | Privacy policy | Copyright © 2018 Farlex, Inc. | Feedback | For webmasters