Printer Friendly

Predictivism.

"Potrivit ortodoxiei empiriste logice moderne, in a decide daca ipoteza h este confirmata de dovada e, si cat de bine este ea confirmata, trebuie sa analizam doar enun-turile h si e, si relatiile logice dintre ele. Este destul de irelevant daca e a fost cunoscut mai intai ..." a scris Alan Musgrave in 1974. El a denumit "acest punct de cotitura al empirismului logic abordarea logica a confirmarii" contras-tand-o cu abordarea istorica, ce sustine ca ordinea sau circumstantele descoperirii sau formularii lui e sau h sunt relevante pentru confirmare. In mod evident, trebuie sa adaugam k, cunoasterea fundamentala pentru ecuatie, si confirmarea, conform abordarii logice, va sustine ca este doar o problema a relatiilor logice dintre h, e si k, si inde-pendenta de ordinea sau circumstantele descoperirii sau formularii variatelor elemente. Dar chiar cu aceasta adau-gire evidenta, sugerez ca Musgrave a formulat intrucatva eronat problema. Confirmarea este o masura a sprijinului dat de dovada ipotezei, iar singurul lucru ce poate functiona ca dovada este ceva cunoscut. Ordinea sau orice din descoperire este in mod clar irelevant pentru confirmare daca nu este cunoscut, si atunci ea insasi va fi un element al dovezii. Confirmarea este, prin urmare, in mod inevitabil (intr-un sens extins), o problema logica. Disputa este mai curand intre cei care analizeaza ca atunci cand avem o dovada ei relevanta pentru confirmarea unei ipoteze h, adaugarea la ei a unei dovezi suplimentare e2, cu rezultatul ca ei a fost intr-un sens anume o dovada noua, descoperita intr-un sens ulterior formularii lui h, creste valoarea confirmarii, si cei care cred ca e2 este irelevant. Voi numi cele doua viziuni atemporala, respectiv istorica (sau predicti-vista). Deoarece sustin ca aceste chestiuni pot fi formalizate prin calcul probabilistic si in particular prin teorema lui Bayes, voi intelege "confirmarea" in termenii sai. Astfel res-trictionata, ea poate fi totusi inteleasa fie ca "probabilitate" (P(h/e&k)), fie ca o crestere a probabilitatii in termeni absoluti (P(h/e&k))--P(h/k)) sau ca o crestere proportionala (P(h/e&k))/P(h/k)). In mod evident, rezultatele pentru controversa noastra vor fi aceleasi, in oricare din aceste moduri intelegem "confirmarea". O voi intelege deci pur si simplu ca "probabilitate". Consideratiile pe care le voi furniza cred ca, in mod normal, vor sustine intelegerile confirmarii ce nu pot fi axiomatizate in termeni de calcul, pe care le voi numi intelegeri non-bayesiene, desi nu voi sustine asta direct. Problema se reduce, prin urmare, la faptul daca (P(h/e1 & e2&k) difera vreodata de (P(h/e1&k), unde e2 este dovada noutatii lui e1.

Sunt trei intelegeri distincte ale noutatii lui ei, si astfel ale prioritatii fata de aceasta a lui h. e2 ar putea prezenta prioritatea temporala a formularii lui h fata de des-coperirea lui e1; e1 este atunci "noutate de intrebuintare". Apoi avem prioritatea psihologica a formularii lui h; ei nu este luat in considerare in formularea lui h si astfel e1 este "noua temporal". Si in cele din urma avem prioritatea epis-temica a formularii lui h; candva oamenii nu aveau temeiuri bune oferite de teoriile curente pentru a crede ca e1 va aparea inainte ca h sa fie pus in discutie. Numesc aceasta "noutatea relativa" a lui e1-e1 este noua relativ daca, atunci cand ea este destul de probabila date fiind h si k, e foarte improbabila date fiind teoriile actuale in voga cand h a fost formulata. Aceasta "noutate relativa" este o caracteristica istorica a circumstantelor descoperii lui ei (in ce climat a fost formulat h)--pentru a fi distinsa ferm de redusa probabilitate anterioara a lui e--P(e/k), sau probabilitatea sa redusa daca h este falsa--P(e/~h&k). Ultimele doua valori apar din probabilitatea lui e asupra tuturor variatelor ipoteze care ar putea fi sustenabile, evaluate prin probabi-litatea lor anterioara--indiferent daca ele au fost recunos-cute sau nu la momentul formularii lui h. Dintre aceste trei tipuri de noutate, majoritatea teoreticienilor nu considera ca noutatea temporala este cea relevanta, preferand sa folo-seasca fie noutate (de pilda, Worrall [1989]) sau noutate relativa (Musgrave [1974]). Voi numi orice asemenea do-vada de noutate a lui ei dovada a noutatii. Ea este o specie a dovezii istorice, in sensul dovezii cu privire la care ipoteze au fost formulate, de catre cine, cand si sub ce circum-stante. Voi sustine ca pentru dovada noutatii normale k este irelevant pentru confirmarea lui h, dar ca pentru o anumita k o asemenea e2 este relevanta.

Prin k normala inteleg ca k descrie conditiile experimentale in care apare ei (nu conditiile in care ea a fost observata) sau dovezi fundamentale cu privire la alte teorii stiintifice care sunt relevante daca ei confirma h. k nu ur-meaza sa includa vreo dovada istorica despre cine formu-leaza h sau alte ipoteze, in ce circumstante si care este coeficientul lor de succes.

Iata un exemplu banal in care k este normala, iar dupa mine teoria atemporala este corecta. Fie h "toate metalele se dilata atunci cand sunt mcalzite", fie k "1000 de bucati de metal mcalzite", e1 fie "acele 1000 de bucati de metal dilatate", fie e2o dovada a noutatii astfel incat h este pus in discutie inainte ca e1 sa fie cunoscuta. k si h (daca sunt adevarate) ar explica-o pe e1--metalele dilatate intrucat au fost mcalzite, si intrucat toate metalele se dilata cand sunt mcalzite (presupun ca ultima este o legatura si-milara unei legi). Teoria atemporala afirma apoi ca (P(h/e1& k) = (P(h/e1&e2&k). Sugerez ca simplitatea ipotezei si capacitatea sa de a explica (data fiind k) o cantitate mare de dovezi este ceea ce o face verosimila, destul de independent de cand a fost formulata. Ea este de asemenea destul de independenta de ceea ce a condus pe oricine sa for-muleze h, si de daca e a fost foarte (im)probabila, date fiind teoriile la moda in momentul formularii lui h. Unele teorii bizare cu fundament astrologic ar fi putut fi la moda atunci (laolalta cu k), prezicand si explicand pe ei. Totusi, acest lucru nu ar face ca ei sa fie o dovada mai putin buna pentru h.

In exemplul de mai sus h este o ipoteza universala. Teoria atemporala functioneaza totodata pentru predictii--data fiind k normala. Dovada observationala este cea tipica pentru predictii, fiind dovada confirmatoare a ipotezelor universale (sau statistice) a caror predictie este o consecinta deductiva (sau inductiva). Fie ei si e2 ca inainte, fie k "1001 de bucati de metal mcalzite", iar h fie "a 1001-a bucata de metal dilatata". ei cu k este dovada ca "toate metalele se dilata la mcalzire, si astfel a 1001-a bucata de metal se va dilate la incalzire". h isi deriva probabilitatea din a fi o con-secinta a unei ipoteze simple capabile sa explice o mare cantitate de dovezi, independent de faptul daca e a fost noua invreun sens. (P(h/e1&k) = (P(h/e1&e2&k).

In cele ce urmeaza, prezint observatiile mele asupra acestui exemplu simplu. Acestea sunt si observatiile mele asupra unor exemple mai sofisticate din viata reala, unde apare sustenabila conditia mea asupra cunoasterii fundamentale. Ele sunt, de pilda, observatiile mele cu privire la teoria lui Mendeleev, recent discutata de Maher [1993] din perspectiva istorica si de Howson si Franklin [1991] din perspectiva atemporala. Teoria lui Mendeleev (h) a implicat si (daca este adevarata) a explicat existenta si multe din proprietatile scandiului, galiului si germaniului (e1). Teoria lui Mendeleev nu a fost doar orice teorie veche care a avut aceasta consecinta; nu a fost doar ei plus un f nerelationat. A fost o teorie integrata a grupurilor elementelor relationate ce au proprietati analoge ce reapar odata cu cresterea greutatii atomice, din care a rezultat existenta a aproximativ 60 de elemente deja cunoscute (k). In virtutea de a fi o teorie integrata si astfel simpla in raport cu oricare alta teorie din care a rezultat si prin care ar putea fi explicata, a fost deja mai probabil sa fie adevarata decat oricare alta teorie. Informatiile suplimentare din care au rezultat celelalte rezultate si care ar putea fi explicate de aceasta au fost deci, in mod plauzibil, dovezi suplimentare in acest sens independent de cand si cum au fost ele descoperite. Howson si Franklin compara relatia teoriei lui Mendeleev cu privire la elementele chimice cu relatia modalitatii octuple referitor la particulele elementare, iar predictia celor trei elemente de prima cu predictia particulei [OMEGA] Q de a doua. Ei ([1991], pp. 579-80) citeaza un pasaj din Yuval Neeman, unul dintre inventatorii modalitatii octuple in care el realizeaza totodata comparatia si comenteaza ca "importanta atasata unei predictii de success este asociata cu psihologia umana mai curand decat cu metodologia stiintifica. Ea nu ar fi fost redusa din caracterul efectiv al modalitatii octuple daca [OMEGA] ar fi fost descoperit inainte ca teoria sa fie avansata".

Faptul ca teoriile pot ajunge la un nivel foarte ridicat de sprijin pur si simplu in virtutea capacitatii lor de a explica dovezile deja disponibile este ilustrat de situatia teoriei newtoniene a miscarii de la sfarsitul secolului al XVII-lea. Ea a fost considerat a de foarte multi (si, cu siguranta, in mod corect) ca fiind foarte probabila cand a fost avansata initial. Totusi, ea nu a facut predictii noi testabile imediat, in afara de cele care au fost deja facute de legi care au fost deja cunoscute si pe care aceasta le-a explicat (de pilda, legile kepleriene ale miscarii planetare si legea caderii corpurilor a lui Galilei). Probabilitatea sa ridicata a aparut doar din faptul ca este o teorie foarte simpla de nivel inalt din care sunt deductibile acele diverse legi. Observatiile mele imi spun ca ar fi fost nu mai putin probabil ca ea sa fie adevarata daca ar fi fost avansata inainte ca legile lui Kepler sa fie descoperite si ar fi fost folosita spre a le prezice.

Deocamdata ma opresc cu observatiile pe care le am. Dar observatiile mele intra in conflict cu cele ale pre-dictivistului. Astfel ca este necesar sa arat ca observatiile mele sunt compatibile cu o teorie mai extinsa a confirmarii pentru care pot fi furnizate alte argumente si este necesar sa explic de ce predictivistul are tendinta de a oferi o ex-plicatie eronata a cazurilor similare cu cele pe care le-am amintit. Observatiile mele sunt compatibile cu perspectiva bayesiana completa, in favoarea careia exista desigur si alte motive bune. Sa analizam primul meu exemplu, in care h = "toate metalele se dilata atunci cand sunt mcalzite", k = "1000 de bucati de metal mcalzite", e1 = "acele 1000 de bucati de metal dilatate", iar e2 = "h a fost avansat inainte ca ei sa fie cunoscuta". In teorema lui Bayes,

P(h /e1& k) = P(e1/h & k)/P(e1/k) P(h/ k)

si P(h/ e1 & e2 & k) = P(e1 & e2 / h & k)P(e1 & e2 k P(h /k)

Atunci (P(h/e1&e2&k) va fi doar mai mare decat (P(h/e1&k), asa cum predictivistul afirma ca este, daca adau-garea lui e2 la dovada diminueaza P(e1/k) (si astfel P(e1/~hi&k) printro proportie mai mare decat reduce P(e1/h&k). Aceasta ar insemna ca avand simpla informatie ca 1000 de bucati de metal sunt incalzite, ar fi mai probabil ca ipoteza ca toate metalele se dilata la incalzire ar fi fost propusa inainte de a sti ca 1000 de bucati de metal se dilata daca ipoteza este adevarata, decat daca ea este falsa. Asa mi se pare, si sper ca si predictivistului mediu ea i se pare extrem de implauzibila. Acelasi lucru se aplica in cazul in care con-sideram e2 ca "ei a fost folosita in formularea lui h1". Atunci, un predictivist bayesian este angajat la: avand simpla informatie ca k ar fi mai probabila decat cand ei este descoperita, ei ar fi luata in considerare in formularea lui h daca h ar fi adevarata, decat daca ea nu ar fi astfel. Iar daca e2 este "teoriile in voga la momentul formularii lui h ar fi astfel incat e1 este improbabila date fiind ele", predictivistul bayesian este angajat la: ar fi mai probabila decat cand a fost descoperita ei, teoriile atunci in voga ar prezice e1 daca h ar fi adevarata, decat daca n-ar fi. Toate acestea sunt din nou extrem de implauzibile. De aici predictivistul isi poate salva teza abandonand teorema lui Bayes, si exista, sugerez, motive bune spre a nu proceda astfel.

Dar daca predictivismul este fals, care este sursa tentatiei de a-l expune? Cred ca sunt doua surse. Mai intai exista afirmatia ca orice set de dovezi poate intotdeauna sa se adecveze unei teorii, adica pentru orice e1 si k putem inventa intotdeauna o teorie h, astfel incat P(e/h&k) = 1, sau este ridicata. (Intr-adevar, putem intotdeauna inventa un numar infinit de asemenea teorii). Aceasta a parut sa sugereze, total eronat, pentru unii, ca nu exista criterii obi-ective pentru cand o teorie interpretata astfel este sprijinita de dovezi. Dimpotriva, odata ce avem o ipoteza ce formuleaza o predictie, putem urmari sa vedem daca predictia se implineste si daca ea este o chestiune obiectiva clara. Dar de fapt exista in mod normal criterii obiective foarte clare pentru cand o teorie este sprijinita de un set de dovezi. In exemplul banal cu bucatile de metal pe care l-am prezentat anterior, adecvat la fel de bine dovezii ca 1000 de bucati de metal au fost mcalzite si dilatate, avem h11 "Toate metalele se dilata la incalzire", h1 "metalele de la 1 la 1000 se dilata la mcalzire, iar alte metale nu", si, presupunand ca toate metalele observate pana acum au fost analizate de fizicieni din Marea Britanie, h11 "Toate si doar metalele observate de fizicieni din Marea Britanie se dilata la incalzire". Destul de evident, h1 si h11 nu sunt sprijinite de dovezi, pe cand h este. Motivul evident pentru aceasta (desi unii filosofi ai stiintei sau trudit sa recunoasca aceasta) este ca h e (relativ la dovezi si rivali posibili logic) o ipoteza simpla, in timp ce h1 si h11 nu sunt ipoteze simple.

Simplitatea este o problema a unei ipoteze ce este simpla matematic, postuleaza putine entitati si tipuri de entitati, putine proprietati si tipuri de proprietati (adecvate cu-noa s terii fundamentale) si fiind astfel integrat a, si nu ad hoc. Fireste, este o sarcina filosofica dificila (nerezolvata mca, dupa parerea mea) sa explicam pas cu pas, in detaliu, la ce se reduce aceasta. Dar acest lucru nu arunca vreo mdoiala asupra faptului ca acest criteriu functioneaza, si evident asa stau lucrurile, iar acesta este un criteriu al adevarului (teoriile mai simple, ca atare, sunt mai probabil adevarate). Daca nu am crede asta, neam gandi ca, dupa dovezile amintite, h1 si h11 ar fi la fel de probabil adevarate ca si h, si astfel predictiile lor ar fi la fel de probabil adevarate, ceea ce evident nu credem. Teoriile care "se adecveaza mai bine" cunoasterii fundamentale, cunoasterea legilor ce ope-reaza in campurile invecinate, sunt totodata mai probabile spre a fi adevarate. Dar aceasta este astfel finalmente din cauza aceluiasi criteriu al simplitatii--teoriile care se adec-veaza mai bine cunoasterii fundamentale constituie teorii mai simple pentru suprafata totala (suprafata cea noua si campurile ce se invecineaza) decat o fac teoriile care nu se adecveaza bine. Teoriile mai simple, ca atare, au o proba-bilitate anterioara mai mare. Astfel, de asemenea, precum recunoaste toata lumea, procedeaza teoriile cu continut mai redus (adica teoriile care formuleaza afirmatii din ce in ce mai putin precise despre lume), daca hi implica h2, atunci pentru orice e si k, P(h1/e&k) [less than or equal to] P([h2/ehk), si in mod normal "[less than or equal to]" urmeaza a fi interpretat ca "<". Cu cat spui mai multe, cu cat te angajezi in mai multe detalii, cu atat este mai probabil sa gresesti.

Astfel, exista in general criterii obiective clare pentru cand o teorie care se adecveaza dovezilor este sprijinita de acestea. Totusi, nu intotdeauna. Criteriile noastre nu sunt atat de stricte, iar unii oameni de stiinta inteleg simplitatea putin diferit de altii. Iar in asemenea cazuri, ipoteze rivale sunt la fel de bine sustinute de dovezi (sau, chiar daca una este sustinuta mai bine, nu este evident ca asa se in-tampla). Dar acest sir dezordonat de neclaritate este ne-cesar sa nu arunce vreo mdoiala asupra principalului aspect ca nu toate dovezile pot fi sustinute de o ipoteza suficient de simpla pentru ca dovezile sa o sprijine. Exista intradevar texte obiective pentru care dintre cele doua teorii este sustinuta de dovezi anterioare, care de obicei ofera rezultate clare. Si predictii particulare e posibil sa nu ofere rezultate precise--ele pot distinge intre multe teorii, dar nu pot discrimina toate teoriile (doar un numar infinit de predictii ar putea face asta).

Aceste aspecte despre afirmatii mai precise ce au o astfel de probabilitate anterioara mai redusa si teorii mai simple ce au o asemenea probabilitate anterioara mai ri-dicata explica observatii predictiviste despre un alt tip de exemplu pe care ele il aduc uneori, unde observatii ulterioare pot fie completa detaliile unei teorii existente sau sa fie prezise de o teorie existenta. Aici, spun ele, predictia este o dovada mai buna pentru adevar decat adecvarea. Avem o teorie hi cu un parametru variabil. e1 este observata. hi va fi sustenabila ddaca acel parametru are o anu-mita valoare. Dat fiind acel parametru, valoarea in cauza o transforma pe hi intr-o ipoteza mai precisa h2. Sa punem in contrast aceasta cu o alta ipoteza la fel de precisa h3 for-mulata inainte ca ei sa fie observata, care prezice cu suc-ces pe e1. Atunci, spune predictivistul, P(h3/e1&k) > P (hj e1&k). Dar, presupunand P(e1/h3&k) = P(e1/h2&k), asa stau lucrurile, daca inainte ca ei sa fie observata, spune ba-yesianul, P(h3/k) > P(h2/k). Asa ar sta lucrurile daca P(h3/k) = P(h1/k), intrucat cea mai detaliata completare a lui hi va produce o teorie cu probabilitate anterioara mai redusa. Si asta este ceea ce predictivistul a presupus in exemplul lui--ca realmente nu exista nimic de ales intre hi si h3 inainte ca ei sa fie observata (de pilda, deoarece desi h3 este mai precisa decat hi, ea este totodata mai simpla). Dar in acest caz cu siguranta h3 va fi mai bine confirmata de ei decat h3, din motive care nu au nimic de-a face cu noutatea lui e. Dar daca, pentru inceput, P(h1/k) > P(h3/k), nu exista vreun motiv sa incepem cu observatiile predictivistului despre acest exemplu.

Cea de-a doua sursa a predictivismului, in viziunea mea, este aceasta. O ipoteza h care implica (pentru anu-mite circumstante k) aparitia unui eveniment e, are o pro-babilitate crescuta de e, cu atat e mai putin probabil ca e sa apara daca h nu ar fi adevarata, cu atat mai redus este P(e/~h&k) si astfel P(e/k) este mai redus. Daca am formulat deja h1, stim pe care e sa o cautam, care va avea aceasta caracteristica a lui P(e/h&k) = 1 si P(e1/~h&k) foarte redusa. Putem determina k si astfel sa vedem daca ~e sau e apar, iar aceasta va furniza un "test sever" al teoriei. Daca for-mulam h dupa ce acumulam dovezi, putem avea sau nu printre acele dovezi o e cu acea caracteristica, dar este mult mai probabil sa o avem daca o cautam realmente. De aici, realizarea ipotezelor si apoi testarea lor poate fi intr-adevar un mod mai bun de a obtine dovezi care (daca sunt adevarate) le sustin pregnant, decat sa incerci a le adecva dovezilor pe care deja le avem. Dar acest lucru nu tinde sa arunce indoieli asupra faptului ca pentru o dovada data e, P(h/e&k) are o valoare independent de cand a fost des-coperita e. Exista intotdeauna, este adevarat, tentatia pen-tru cel care realizeaza adecvarea sa includa printre do-vezile sale doar pe cea care ipoteza il conduce sa o astepte. Dar probabilitatea care s-ar cuveni sa ghideze actiunea e cea relativa la dovezile totale disponibile, toate dovezile relevante ar trebui luate in considerare, iar asta va include dovezi despre orice metode folosite pentru a obtine alte dovezi (de pilda, oprirea optionala, precum incetarea de a trage la sorti cu ajutorul banului cand proportia de avers in raport cu reversul ajunge la o valoare preferata). Aceasta a doua sursa de predictivism este criteriul "testului sever", pe care Mayo [1991], printre altii, la vazut in mod corect ca stand in spatele solicitarii de dovezi noi, dar, asa cum a sustinut ea, dovezile noi nu sunt sub nicio forma nici necesare, nici suficiente pentru severitatea testelor.

Afirmatia mea ca dovada noua e2 este irelevanta pentru confirmare si explicatia mea de ce unii teoreticieni au gandit altfel doar sunt presupuse a se aplica in tipurile normale ale cazului. Acestea sunt cazurile in care dovada fundamentala k este cea normala despre circumstantele aparitiei lui ei (si nu circumstantele in care ea a fost observata) si dovada despre valoarea altor teorii stiintifice relevante cu privire la faptul daca e1 confirma h. Dar afirmatia mea nu este sustenabila pentru orice k si ar fi foarte ne-obisnuit sa presupunem ca ar fi, intrucat pentru orice do vada si pentru orice ipoteza, exista intotdeauna dovezi fundamentale care o fac pe prima relevanta in raport cu a doua. In particular, afirmatia mea nu este sustenabila in multe cazuri in care k prezinta dovezi de un tip istoric, a carei capacitate (laolalta cu ei si e2) este de a indica faptul ca cineva are acces la dovada relevanta pentru h care nu este disponibila public.

Iata un exemplu in care k este dovada a acestui tip istoric. Fie h marea teorie unificats a campului, iar e1 o con-secinta observata rezultata din aceasta. Fie k astfel incat h sa fie formulata de Hawks, care intotdeauna isi avanseaza teoriile dupa asamblarea multor elemente ale dovezii observationale pe care nu le dezvaluie publicului, si care (cata vreme, ulterioara formularii, ele fac o noua predictie adevarata) sunt intotdeauna confirmate ulterior si niciodata falsificate. Atunci, desigur, dovada ca o consecinta a teoriei a fost observata ulterior formularii sale mareste confirmarea sa. P(h/e1&k) < P(h/e1& e2&k). Sau, un alt exemplu, fie h o teorie despre ordinea cartilor de joc intr-un pachet, fie ei faptul ca pachetul a fost amestecat de binecunoscutul trisor Jones, iar k ca h a fost propusa de un trisor rival, Smith, care pariaza pe h. Deoarece Smith este mai probabil sa cunoasca ordinea cartilor dupa ce au fost amestecate decat inainte (intrucat daca pariul este pus inainte de ameste-carea cartilor, Jones va incerca sa le aranjeze intro alta ordine decat h), P(h/e1&e2 &k) > P(h/e1&k). In ambele exemple, dovada istorica este cea care (laolalta cu s1] si e2) arata ca cineva stie mai multe decat h, decat doar e1; ele au dovezi care nu sunt accesibile publicului, iar pentru acest motiv trebuie sa avem incredere in ele (sau, pentru un k anume, nu trebuie sa avem incredere in ele).

In lumina tuturor acestor consideratii, sa ne intoar-cem la exemplul avansat de Maher in apararea predictivis-mului:

Ne imaginam un experiment in care o moneda este aruncata de 99 de ori si o persoana care mregistreaza cand moneda a ajuns pe avers sau revers la fiecare aruncare. Moneda pare normala, iar seria de arun-cari pare mtamplatoare. Persoanei espective i se cere acum sa anunte rezultatul primelor aruncari ale monedei. Subiectul raspunde prin parcur-gerea rezultatelor primelor 99 de aruncari ale monedei, si adauga ca a 100-a aruncare va fi avers. Presupunand ca nu s-au facut greseli in inregistrarea aruncarilor observate, probabilitatea ca subiectul sa aiba dreptate in legatura cu aceste aruncari este egala cu probabilitatea ca ultima moneda sa fie avers. Toata lumea pare sa cada de acord ca pro-babilitatea va fi de 1/2.

Acum sa modificam usor situatia. Aici unei persoane i se cere sa prezica rezultatele a 100 de aruncari ale monedei. Persoana ras-punde cu o serie aparent mtamplatoare de aversuri si reversuri. Moneda este aruncata de 99 de ori, iar aceste aruncari sunt exact cum a prezis persoana in cauza. Moneda urmeaza a fi aruncata acum pentru a 100-a oara, iar persoana respectiva a prezis ca in urma acestei aruncari moneda va ajunge pe sol cu aversul deasupra. In acest moment, probabilitatea ca subiectul sa aiba dreptate cu privire la toate cele 100 de aruncari este din nou egala cu probabilitatea ca a 100-a aruncare sa fie avers. Dar in acest caz toata lumea pare sa cada de acord ca ii vor da o probabilitate apropiata de 1. Diferenta dintre cele doua situatii este ca in prima subiectul a adecvat informatiile cu privire la primele 99 de aruncari, in timp ce in a doua informatiile au fost prezise. In mod clar, motivul pentru atitudinea noastra diferita in cele doua situatii este ca predictia mcununata cu succes constituie o dovada puternica ca subiectul are o metoda de incredere in a prezice aruncarile monedei, in timp ce adecvarea mcununata de succes nu ofera vreun motiv sa credem ca subiectul are o metoda demna de incredere de a prezice aruncarile monedei. (Maher [1993], p. 330)

Fie e1 rezultatele primelor 99 de aruncari, h fie ei plus judecata ca aversul va aparea la a 100-a aruncare, e2 fie ca h a fost formulat inainte ca e1 sa fie observat, iar k fie o descriere a unei structuri "in care moneda pare normala, iar seria de aruncari apare la intamplare". k va trebui totodata sa includa informatia ca h este singura (sau aproape singura) ipoteza formulata, intrucat asa cum subliniaza Howson si Franklin ([1991], p. 577), daca toate ipo-tezele posibile au fost formulate, exemplul nu va functiona. h ar fi nu mai putin probabil adevarata decat ipoteza alcatuita din e1 plus judecata ca reversul va aparea la a 100-a aruncare. Faptul ca cineva a ghicit numerele de la loterie nu este un motiv pentru a presupune ca va ghici numerele data viitoare, cand cu aceasta ocazie mcununata de succes toate numerele posibile au fost ghicite de o persoana sau de alta.

Totusi, data fiind k precum mai sus, afirma Maher, "toata lumea pare a fi de acord ca" P(h/e1& ~ e2&k) este apropiata de 1. Toata lumea are dreptate asupra acestui aspect. Totusi, sustine de asemenea Maher, "toata lumea pare a fi de acord" ca P(h/e1&e2&k) este cam 1/2 De aici, va rezulta ca P(h/e1&e2&k) > P(h/e2&k), si astfel dovezile istorice maresc confirmarea. Dar daca "toata lumea cade de acord" cu ultima, este chiar posibil ca ele sa fie fost masluite. Intamplarea aparenta nu poate fi realmente intamplare. E posibil sa existe un model de regularitate in primele 99 de aruncari pe care subiectul ce l-a avansat pe h l-a observat. Atunci P(h/e1&k) va fi totodata apropiata de 1 (chiar daca majoritatea dintre noi sunt prea neghiobi sa se-sizeze asta), iar informatia istorica e2 este irelevanta.

Dar sa presupunem ca nu exista un model in arun-cari. In acest caz, ceea ce "toata lumea cade de acord" ca sunt probabilitatile este corect. Astfel, intrebam de ce P(h/e1&e2k) este aproape de 1. Raspunsul este ca k include informatii istorice dupa care h a fost singura ipoteza avan-sata. Aceasta, laolalta cu e1 si e2-faptul ca predictiile sale au fost atat de clare--este o dovada foarte puternica po-trivit careia cel care formuleaza ipoteza are acces la in-formatii cu privire la tendinta din structura pe care noi nu le avem (fie prin unele dovezi observabile public sau prin unele intuitii private--poate ca el are capacitati de telekinezie). Aceasta pentru motivul, oferit de Howson [1988], pp. 383-384, dupa care (e1&e2&k) ar fi foarte improbabila daca cel care formuleaza ipoteza nu ar detine aceasta informatie. Adica, avem incredere in aceasta predictie datorita celor care au facuto, si nu tinand cont de cand a fost ea formulata. Ca aceasta este explicatia corecta a ceea ce se mtampla aici poate fi vazut din faptul ca presupunand ca adaugam la k dovezi irefutabile dupa care cel care formu-leaza ipoteze nu are informatii private, atunci trebuie sa conchidem ca predictia sa corecta a primelor 99 de aruncari a fost doar o ghicire norocoasa si nu ofera vreun temei spre a presupune ca el va avea dreptate data viitoare. Concluzionez ca daca k nu include totodata dovezi istorice, simpla dovada a noutatii oferita de e2 nu influenteaza probabilitatea unei ipoteze. In acest caz unde se arata dovada istorica, informatii private constituie "metoda" prin care ipoteza este generata cu vreo importanta pentru probabilitatea sa. Maher ([1993], p. 335) afirma ca "introducerea conceptului unei metode este principala inovatie conceptuala in expli-catia mea a valorii predictiei". In general metoda prin care ipoteza a fost generata este irelevanta fata de probabilitatea asupra dovezii. Fie ca teoria lui Mendeleev a fost generata "prin metoda de a cauta modele in elemente", fie ca nu, probabilitatea sa depinde de faptul daca ea postuleaza realmente modele, nu cum sa ajuns la aceasta. Teoria lui Kekule a inelului de benzen nu este nici mai mult, nici mai putin probabila asupra dovezilor sale intrucat i-a aparut lui Kekule intrun vis. Doar daca dovezile sugereaza ca cineva are informatii private devine important daca ipoteza a fost generata dupa analizarea acelor informatii. Atunci, dat fiind ca (si doar dat fiind ca) avem motive sa credem ca cel care formuleaza ipoteza este un specialist in matematica acceptabil si interesat sa formuleze teorii corecte, ea a fost produsa prin orice metoda a avut succes pana acum in privinta relevantei. Dovezile cu privire la cum s-a produs o teorie sunt unele indirecte cu privire la daca dovezile nepublice erau verosimile. Dar daca avem dovezi pentru noi insine, putem ignora toate acestea.

REFERINTE BIBLIOGRAFICE

Howson, C., (1989), "Accommodation, Prediction, and Bayesian Confirmation Theory", in Philosophy of Science Association Proceedings, 2, pp. 381-392.

Howson, C. * Franklin, A., (1991), "Maher, Mendeleev, and Ba-yesiansim", in Philosophy of Science, 58, pp. 574-585.

Maher, P., (1993), "Discussion: Howson and Franklin on Prediction", in Philosophy of Science, 60, pp. 329-340.

Mayo, D.G., (1991), "Novel Evidence and Severe Tests", in Philosophy of Science, 58, pp. 523-552.

Musgrave, A., (1974), "Logical versus Historical Theories of Confirmation", in British Journal for the Philosophy of Science, 25, pp. 123.

Worrall, J., (1989), "Fresnel, Poisson, and the White Spot: The Role of Successful Predictions in the Acceptance of Scientific Theories", in Gooding, D., (et al.), The Uses of Experiment, Cambridge: Cambridge University Press.

RICHARD SWINBURNE

Oxford University

Fellow of the British Academy

richard.swinburne@oriel.ox.ac.uk
COPYRIGHT 2009 Addleton Academic Publishers
No portion of this article can be reproduced without the express written permission from the copyright holder.
Copyright 2009 Gale, Cengage Learning. All rights reserved.

 
Article Details
Printer friendly Cite/link Email Feedback
Author:Swinburne, Richard
Publication:Linguistic and Philosophical Investigations
Date:Jan 1, 2009
Words:5091
Previous Article:Carnap's "Elimination of Metaphysics through logical analysis of language": a retrospective consideration of the relationship between continental and...
Next Article:Senses of compositionality and compositionality of senses: Dummett and Geach on the sense of a predicate.

Terms of use | Privacy policy | Copyright © 2018 Farlex, Inc. | Feedback | For webmasters