Printer Friendly

Holism, "dialectica disensiunii" si argumentarea deliberativa bazata pe valori.

Introducere

Una din provocarile recente la adresa orientarii consensualiste dominante in logica informala si retorica o constituie abordarea lui Christian Kock a specificului disensualist al argumentarii deliberative publice in termeni ai unei ontologii incompatibiliste a valorilor. O sursa filosofica importanta a acestei incercari este notiunea de conflict sau pluralism al valorilor a lui Berlin (1958), pe care Kock o interpreteaza in termenii unui subiectivism ireductibil al valorilor (sau cel putin al unora dintre valori). Scopul principal al acestui material este acela de a arata ca o interpretare inferentialista a apelului la subiectivitate si a autoritatii epistemice in termenii a ceea ce Brandom numeste "prioritatea ontologica a socialului", interpretare care defineste asertiunile in termeni ai responsabilitatii fata de ceilalti participanti la ceea ce Brandom numeste "jocul oferirii si cererii de motive", si o interpretare pragmatista a notiunii lui Berlin de pluralism sau conflict al valorilor, de tipul celei oferite de Rorty (2007) pot contribui la intelegerea argumentarii deliberative publice in termeni ai ceea ce Sartori (Sartori, 2001) numeste "dialectica disensiunii", mai curand decat in cei ai "disensiunii perpetue" (enduring dissensus) a lui Kock (2003, 2006, 2007, 2009a, 2009b). "[E]lement central al unei Weltanschauung pluraliste", arata Sartori, dialectica disensiunii este "generatoarea unei dezbateri care, pe de o parte, presupune consens, pe de alta, capata intensitatea unui conflict, fara ca vreunul din cei doi termeni sa fie hotaratori" (p. 30).

Din punct de vedere al consecintelor asupra teoretizarii specificului argumentarii deliberative si retorice publice intr-o societate democratica, bazata pe principiul tolerantei, o interpretare inferentialista a apelului la valori in justificarea si luarea de decizii in privinta unei politici publice poate contribui, se va arata, la limitarea acelor motive (in particular, a celor bazate pe o ontologie a valorilor), invocate intr-o dezbatere, in sprijinul initierii sau mentinerii disensiunii.

1. Pluralismul valorilor si argumentarea deliberativa

Kock este un adversar al caracterului normativ al consensului in teoria argumentarii: "Orice teorie a argumentarii care considera atingerea consensului o norma teoretica nu intelege natura gandirii deliberative" (Kock, 2007, p. 238). Pentru ca "argumentele care incep si se termina in disensiune se intalnesc peste tot in jurul nostru pentru ca disensiunea perpetua (enduring dissensus) este starea naturala si stabila a lucrurilor pentru unele tipuri de argument" (Kock, 2009, p. 2). Ceea ce legitimeaza disensiunea in argumentarea deliberativa este caracterul in mod esential subiectiv al deciziilor, subiectivitate care "provine din faptul ca justificarile pe care se bazeaza rationarea deliberativa sunt valori, si pentru ca seturile de valori, si ierarhiile lor de valori nu sunt identice" (Kock, 2007, p. 244). Pozitiile diferite ale indivizilor sau grupurilor care participa la o dezbatere de interes public pot fi astfel "fundamentate prin moduri legitim diferite de comparare a argumentelor pro si contra" (Kock, 2007, p. 238). Motivul nu este acela "ca <<adevarul>> este subiectiv", ci mai curand acela ca "valorile care functioneaza ca justificari in deliberare sunt subiective si incomensurabile" (Kock, 2007, p. 237). Ele sunt, cu un termen imprumutat din matematica, "reciproc incompatibile". Kock foloseste aici notiunea lui Berlin de pluralism sau conflict al valorilor, ideea ca, asa cum spune Berlin, "nu toate lucrurile bune sunt compatibile". Spre exemplu "nici egalitatea politica, nici organizarea eficienta, nici dreptatea sociala nu sunt compatibile decat intr-o masura restransa cu libertatea individuala" (Berlin, 2002, p. 246; citat de Kock, 2007, p. 235).

Insa pentru Kock, pluralismul valorilor poate fi "superficial", sau, dimpotriva, "profund". Este superficial daca poate fi gasit un "numitor comun" in care valorile sa poata fi convertite. Si este profund atunci cand nu poate fi gasit un astfel de numitor comun. Acesta este cazul valorilor conflictuale sau incomensurabile, valori care sunt "calitativ diferite", in sensul ca "nu exista niciun mod intersubiectiv, algoritmic de a le masura pe aceeasi scala" (Kock, 2007, p. 180). De asemenea, incompatibilitatea valorilor este data de faptul ca o valoare "poate fi realizata numai in detrimentul a cel putin uneia dintre celelalte valori" (Kock, 2007, p. 236). Ceea ce justifica, in mod legitim pentru Kock, faptul ca "in argumentarea practica disensiunea poate persista indefinit" (Kock, 2009, p. 106). Aceasta inseamna ca, in evaluarea unei decizii referitoare la adoptarea sau respingerea unei propuneri privind o anumita politica publica cel mai probabil este cazul in care beneficiul corespunzator unei anumite "dimensiuni" (corespunzatoare unei valori) nu compenseaza pierderile aferente unei alte dimensiuni sau valori. Costurile si beneficiile nu pot fi apreciate si comparate, astfel, datorita diferentelor calitative ale dimensiunilor carora le corespund. Kock are in vedere aici cazul tipic al argumentelor practice formulate in cadrul dezbaterilor publice in care sunt implicate "doua persoane care vor lucruri diferite" si "trebuie sa ia decizii practice impreuna" (Kock, 2009, p. 2). In astfel de cazuri, indivizii isi pot pastra opiniile divergente indefinit, arata Kock, datorita faptului ca ele sunt fundamentate in mod legitim pe valori ireconciliabil diferite. Astfel, conchide Kock, "exista disensiune, dar nu exista in general, nicio modalitate de a decide care alegere este corecta, si a cui propunere este cea adevarata sau cea acceptabila. Aici avem de-a face cu alegeri, si asa cum spune Aristotel, <<alegerea nu este adevarata sau falsa>> (Etica Eudemica, 1126a). Prin urmare, disensiunea nu va fi in mod necesar rezolvata in discurs" (Kock, 2009, p. 2). Sau, pentru ca "argumentele pentru si impotriva unei propuneri apartin unor dimensiuni diferite; ele se refera la proprietati de tipuri ireductibil diferite" (Kock, 2007, p. 236), rezulta ca "in argumentarea deliberativa poate sa nu existe nicio modalitate obiectiva sau intersubiectiva de a stabili care parte o depaseste pe cealalta" (Kock, 2007, p. 236). Proprietatile avute in vedere aici sunt proprietati ale actiunilor specificate de partile aflate in disputa. Acestea sunt de tipuri diferite sau ireductibil diferite pentru ca "justificarile (warrants) care le valorizeaza sunt valori care reciproc incompatibile (Kock, 2007, p. 235)

Kock ofera o justificare teoretica sau filosofica nu doar a diferentelor de opinii, ci si "persistentei indefinite" a acestora, si astfel a disensiunii intr-o dezbatere deliberativa publica, printr-o ontologie subiectivista si incompatibilista a valorilor. Potrivit acestei ontologii, valorile pot avea un caracter intrinsec subiectiv si conflictual. Kock spera sa ofere o baza filosofica unei optiuni disensualiste in teoria argumentarii si retorica care sa fie coerenta cu ceea ce el considera a fi orientarea dominanta in stiintele politice, orientare caracterizata printr-o "conceptie despre democratie bazata pe recunoasterea disensiunii mai curand decat a consensului" (Kock, 2009, p. 107). O astfel de pozitie teoretica poate contribui, crede Kock, la ceea ce Gutmann si Thompson numesc "speranta liberala", adica speranta exprimata implicit in credinta ca, in cuvintele lor, "[o] democratie poate guverna efectiv si prospera moral daca cetatenii sai cauta sa clarifice si sa limiteze dezacordurile deliberative fara a renunta la angajamentele lor morale cele mai intime ... Aceasta este atat mai caritabil cat si mai realist decat binele comun pe care il prefera democratii consensualisti" (Gutmann si Thomson, 2004, p. 29; citat de Kock, 2009, p. 107). Astfel, din punctul lui Kock de vedere, daca valorile sunt subiective, incompatibile si incomensurabile, acele justificari care fac apel la ele in cadrul unei dezbateri constituie cazuri legitime de acceptare a disensiunii in deliberare. In astfel de cazuri, dezbaterea poate continua, dar scopul sau nu este ajungerea la un compromis, ci mai curand clarificarea dezacordurilor. Cu alte cuvinte, legitimitatea renuntarii la incercarea de a obtine consensul in privinta problemei discutate, si astfel la incercarea de a continua conversatia este data de o relatie speciala dintre un anumit gen de asertiuni--adica acele justificari sau motive care valorizeaza sau fac apel la acele valori subiecive si reciproc incompatibile sau incomensurabile--si acele valori.

Dintr-un punct de vedere consensualist general, pentru care rezolvarea unei diferente de opinii este scopul dialectic principal al argumentarii, aceasta inseamna ca statutul unor astfel de asertiuni (motive, justificari) depaseste obligatia celui care le foloseste de a tine seama, in privinta lor, de indoielile sau obiectiile celorlalti participanti la dezbatere sau dialog. Daca este asa, atunci statutul dialectic al unor astfel de asertiuni este subordonat statutului lor filosofic sau epistemologic, acela de a fi judecati evaluative, de a reprezenta sau exprima valori. Ele au astfel un statut privilegiat, fiind asemanatoare, spre exemplu, cu enunturile "clare si distincte" carteziene, enunturi care trebuie acceptate datorita certitudinii date de aceste caracteristici ale lor mai curand decat datorita unor relatii cu alte propozitii sau pentru ca exista un acord in privinta acceptarii lor. Din punct de vedere al posibilitatii recunoasterii disensiunii ca o caracteristica dialectica a argumentarii deliberative, problema cu acest tip de enunturi sau asertiuni este, asadar, mai curand aceea a legitimitatii dialectice a privilegiului sau autoritatii unui anumit tip de enunturi (enunturile care exprima judecati subiective de valoare), decat aceea a recunoasterii disensiunii ca "stare naturala si stabila a argumentarii deliberative".

2. Holism, pragmatism si conflictul valorilor

Kock interpreteaza notiunea lui Berlin de pluralism sau conflict al valorilor accentuand ceea ce Berlin numeste "reactia romantica" fata de incompatibilitatea valorilor. Aceasta reactie se manifesta in tendinta "de a atribui cea mai mare importanta unor valori" (Rorty, 2007, p. 81), in convingerea ca, asa cum spune Berlin, "ceea ce conteaza este ca oamenii ar trebui sa se dedice ei insisi unor astfel de valori ["valori care nu pot fi reconciliate"] cu toata puterea" (p. 81). Insa din punctul de vedere pragmatist al lui Rorty, conflictul dintre valori, "luarea in serios a coliziunii binelui cu binele" nu implica in mod necesar "totala dedicare" sau "angajamente pasionale totale" (Rorty, 2007, p. 81). Pentru ca pluralismul valorilor, "conflictul intelectual si moral" pe care acesta il presupune, este "in mod tipic o chestiune de credinte care au fost dobandite in incercarea de a servi un scop bun care a aparut in calea credintelor dezvoltate in timp ce serveau un alt scop bun. Ceea ce trebuie facut", spune Rorty, "nu este sa ne imaginam ce este real si ce este doar aparent, ci sa gasim un compromis care sa faca posibila realizarea cel putin a unei parti a binelui la care s-a sperat. Aceasta inseamna, de obicei, redescrierea situatiei care a dat nastere diferitelor probleme, cautand un mod de a gandi astfel incat ambele parti sa o accepte" (Rorty, 2007, p. 81). Expresia "sa ne imaginam ceea ce este real si ce este doar aparent" descrie aici atitudinea platonista traditionala manifestata in credinta potrivit careia "coliziunea binelui cu binele este intotdeauna iluzorie, pentru ca exista intotdeauna un singur lucru care trebuie facut" (Rorty, 2007, p. 81). Din punctul lui Rorty de vedere, reactia romantica fata de incompatibilitatea valorilor poate fi descrisa in termeni platonisti ca "suprematie a pasiunii fata de rationalitate, a autenticitatii fata de conversabilitate" (p. 81), o descriere pe care Kock ar accepta-o, data fiind ipoteza sa referitoare la caracterul incompatibil si ireductibil incomensurabil al valorilor.

Atat Rorty cat si Kock sunt de acord cu descrierea lui Berlin a reactiei romantice fata de traditia platonica, fata de credinta acesteia "ca exista un singur raspuns la intrebarea ce este de facut". Ambii filosofi iau in serios conceptia lui Berlin despre conflictul valorilor, sugestia lui ca acesta nu este "o eroare", ci "un conflict de un fel inevitabil... intre valori care nu pot fi reconciliate" (citat de Rorty, 2007, p. 81). Insa, in timp ce pentru Kock incompatibilitatea valorilor, interpretata ca incomensurabilitate ireductibila, este sursa legitima a disensiunii perpetue, pentru Rorty ea este doar un conflict intre credinte care pot fi totusi reconciliate printr-o redescriere a situatiei care a dat nastere conflictului initial. Spre deosebire de Kock, Rorty crede ca disensiunea poate fi "rezolvata prin discurs" (Kock, 2009, p. 2). Desigur, compromisul nu ar fi posibil daca valorile ar fi intr-adevar ireductibil incomensurabile. Insa pentru Rorty, incercarea de a gandi astfel valorile este la fel de greu de acceptat ca si incercarea pe care Kock o atribuie traditiei platoniste dominante in teoria argumentarii: aceea de a "teoretiza ca si cum valorile ar fi compatibile si nu ar intra in conflict. Sau cel putin, ca si cum lipsa compatibilitatii intre ele nu ar fi o problema" (Kock, 2009a, p. 100). Aceasta este incercarea de a crede ca "exista un singur adevar care va aparea in cadrul dialogului rational" (Kock, 2009b, p. 2). In ambele cazuri valorile sunt gandite in termeni ai unor ontologii de sugestie matematica care valorizeaza, fiecare, cate unul din membrii distinctiei traditionale dintre subiect si obiect, dintre subiectiv si obiectiv.

Dintr-un punct de vedere pragmatist al naturii si scopului deliberarii, argumentele oferite de aceste ontologii favorizeaza si intretin moduri diferite de a evita formularea de "argumente referitoare la pericolele si avantajele relative" (Rorty, 2007, p. 6) carora le poate da nastere problema dezbatuta, singurele argumente care conteaza din perspectiva pragmatista. Insa, potrivit lui Kock, astfel de argumente nu sunt posibile datorita multidimensionalitatii argumentarii deliberative bazata pe valori plurale, reciproc incompatibile. In astfel de cazuri, crede Kock, nu exista "nicio modalitate obiectiva sau intersubiectiva de a stabili care parte o depaseste pe cealalta", pentru ca "argumentele pentru si impotriva unei propuneri apartin unor dimensiuni diferite; ele se refera la proprietati ireductibil diferite [ale actiunii]" (Kock, 2007, p. 236). Rorty ar fi de acord ca nu exista nicio astfel de modalitate obiectiva, daca obiectiv inseamna respectarea conditiilor universale si transcendentale de validitate pentru ceea ce Habermas numeste "cel mai bun argument", dar el crede ca nici nu ar fi nevoie de o astfel de modalitate.

Dar, in timp ce Kock spera sa obtina de aici un tip de validitate pentru evaluarea argumentelor practice, argumente referitoare la propuneri de actiuni, care sa fundamenteze si sa legitimeze multidimensionalitatea argumentarii deliberative bazate pe valori, si astfel sa legitimeze disensiunea ca scop si specific al acesteia, Rorty vrea exact contrariul. El ar spune ca daca incomensurabilitatea valorilor, si prin aceasta multidimensionalitatea argumentarii deliberative, este tot ceea ce poate impiedica atingerea consensului intr-o deliberare, atunci ar fi mai bine sa renuntam la amandoua.

Tipul de legitimitate cautat de Kock presupune (i) ca o astfel de evaluare (a argumentelor practice) nu tine cont de adevarul premiselor, ci doar de "corectitudinea [acestora] in raport cu o anumita norma" (Kock, 2009, p. 94), si (ii) ca legitimitatea nu este "subiect al rationalitatii comunicative", tocmai pentru ca acest tip de rationalitate presupune ca paricipantii la un context comunicational (cum este dezbaterea) sa urmareasca atingerea consensului (Kock, 2009, p. 94). Acest tip de legitimitate nu face apel la ceea ce Habermas numeste "recunoasterea intersubiectiva a pretentiilor de validitate criticabile" (Habermas, 1997, p. 17; citat de Kock, 2009, p. 94), ci mai curand la recunoasterea subiectivitatii ca sursa de legitimitate a disensiunii in deliberare. Rorty vrea, dimpotriva, sa pastreze ceea ce este intersubiectiv in notiunea lui Habermas de ratiune comunicativa si dialogala (2007, p. 77) si coerentismul sau antifundationalist (2000, p. 8) fara a pastra si universalismul si transcendentalismul pe care il presupun conditiile de validitate pe care le presupune acea notiune, inlocuind notiunea de presupozitii noncontextuale ale discursului cu cea de practica justificatorie ca un tip de practica sociala. Aceasta din urma notiune ii permite lui Rorty sa inlocuiasca, de asemenea, "obiectivitatea ca fidelitate fata de ceva nonuman cu obiectivitatea ca intersubiectivitate" (1999, p. 155). Apelul la prima notiune de obiectivitate este implicit prezent in apelul, specific epistemologiei fundationaliste, la "surse de evidenta". Pentru Rorty, apelul la o sursa de evidenta ar trebui inlocuit cu apelul la "consens in privinta a ceea ce conteaza ca evidenta" (1999, p. 155). Astfel, "intrebarea <<Exista vreo modalitate de a obtine consensul in privinta a ceea ce ar conta in favoarea lui p?>> inlocuieste intrebarea <<Exista vreo evidenta in favoarea lui p?>>" (1999, 155). Pentru ca, din punctul coerentist de vedere al lui Rorty, "intelesul unui enunt consta in relatiile inferentiale pe care enuntul le are cu alte enunturi" (1999, p. 151). O alta consecinta a acestui coerentism si a ideii de obiectivitate ca intersubiectivitate este ca problemele referitoare la ceea ce fundamenteaza un enunt--de exemplu, prin apelul formulat in termeni obiectivisti ca "evidenta" sau subiectivisti ca "afectivitate" sau "natura pasionala", pot fi reformulate sau inlocuite cu intrebarea "<<Voi fi eu capabil sa justific enuntul p in fata altor oameni?>>" (1999, p. 155).

Pentru Rorty nu este important pretinsul statut epistemologic al lui p--daca el este, spre exemplu, un enunt obiectiv de fapt sau o judecata subiectiva de valoare -, ci daca el poate fi justificat de cel care il formuleaza, mai curand decat in general. Pentru ca, din punctul pragmatist de vedere al lui Rorty, orice enunt, si astfel orice credinta, poate fi "transpusa in termenii unor consecinte practice particulare" si poate avea un loc in cadrul unor relatii inferentiale care pot fi analizate in "detaliu" (1999, p. 159). In mod tipic, o astfel de analiza face apel la inferente care au forma silogismelor practice, silogisme care contin atat o dorinta ca o anumita stare de lucruri se va obtine, cat si credinta ca o anumita actiune va contribui la realizarea ei" (1999, p. 159). In mod tipic, practicile justificatorii presupun formularea de astfel de silogisme. Dar, desi oricarui enunt sau credinte i se poate gasi un loc intr-o retea de credinte sau enunturi intre care exista relatii inferentiale, obligatia indivizilor de a-si justifica credintele este limitata la acele credinte care se refera la sau promoveaza proiectele cu caracter public. Aceasta obligatie lipseste in cazul proiectelor private. A spune ca obligatia participantilor intr-un context comunicational de a-si justifica credintele depinde de natura publica sau privata a proiectelor pe care le promoveaza acele credinte, mai curand decat de statutul epistemologic sau de altfel al acelor credinte, inseamna a accepta ca, asa cum spune Brandom, "toate problemele legate de autoritate si privilegiu, in particular de autoritate epistemica, sunt probleme ale practicii sociale, si nu chestiuni obiective de fapt" (Brandom, 1983; citat de Rorty, 2007, p. 7). A accepta aceasta formulare a ceea ce Brandom numeste "prioritatea ontologica a socialului" inseamna, din punctul de vedere al lui Rorty, a accepta, de asemenea, ca apelul la o sursa de obiectivitate, cum este experienta, in evaluarea unei politici cu caracter public este "ineficienta... daca nu este insotita de o predispozitie din partea comunitatii de a lua astfel de apeluri in serios" (Rorty, 2007, p. 11). Pentru ca, in cazul apelului la experienta, "ceea ce conteaza ca o relatare fidela a experientei este o problema de ceea ce permite comunitatea" (Rorty, 2007, p.11). Cu alte cuvinte, o problema de acord sau consens in privinta a ceea ce este permis sau nu, a ceea ce este acceptat sau nu.

Mai general, "[a]sa numita <<autoritate>> a orice altceva decat comunitatea (sau o anumita persoana sau lucru sau cultura expert autorizata de comunitate pentru a lua decizii in numele ei) nu poate fi decat o lovitura cu pumnul in masa" (Rorty, 2007, p. 9). Aceasta concluzie referitoare la statutul conversational sau dialectic la apelului la obiectivitate se bazeaza pe notiunea lui Brandom de asertiune definita in termeni ai responsabilitatii fata de ceilalti participanti la ceea ce Brandom numeste jocul cererii si oferirii de motive. Dar, aceeasi notiune si aceleasi argumente pot fi de asemenea folosite pentru a descrie statutul dialectic al apelului la subiectivitate in deliberare.

Ceea ce este caracteristic, in rationarea practica, judecatii si actiunii nu este pentru Brandom, "nici relatia lor cu o realitate special nici claritatea lor specifica", ci mai curand responsabilitatea pe care acestea o implica. Responsabilitatea este o consecinta a faptului ca judecatile si actiunile "exprima ... angajamente (commitments) pentru care suntem responsabili, in sensul ca indreptatirea (entitlement) noastra fata de ele este intotdeauna potential chestionabila, angajamente care sunt rationale in sensul ca revendicarea indreptatirilor corespunzatoare este o chestiune de oferire de motive pentru ele" (Brandom, 2000, p. 80). Ca angajamente discursive, judecata si actiunea sunt, din punct de vedere al semanticii inferentiale, articulate inferential in sensul ca, pe de o parte, ele sunt intotdeauna "deschise fata de solicitarile de justificare", iar pe de alta parte, "ele servesc atat la justificarea altor angajamente cat si la excluderea justificarii altor angajamente" (Brandom, 2000, p 164).

Afirmatia lui Brandon despre autoritatea epistemica ca o chestiune de practica sociala, si astfel ca o chestiune de respectare a ceea ce Brandom numeste "prioritate ontologica a socialului", ar putea fi reformulata astfel: atribuirea de autoritatea epistemica unui enunt depinde de posibilitatea oferirii de justificari in favoarea acceptarii ei atunci cand exista o astfel de solicitare, mai curand decat de o pretinsa relatie a acelui enunt angajament cu ceva nonlingvistic sau de o proprietate intrinseca a sa. Raspunsul inferentialist la intrebarea daca pot exista enunturi sau afirmatii (judecati sau actiuni ca angajamente discursive) care sa nu fie deschise fata de solicitarea de justificare, este astfel negativ. Pentru ca, din punctul de vedere al semanticii inferentialiste, atribuirea de autoritate angajamentelor discursive este intotdeauna o chestiune de acceptare sau consens in privinta raspunsurilor la solicitarile de justificare formulate la adresa enunturilor, rezulta ca judecatile evaluative, si astfel apelul la subiectivitate ca fundament si sursa de legitimare, si in particular, apelul la incomensurabilitatea ireductibila a valorilor, este asemanator cu apelu la obiectivitate (atribuirea de autoritate epistemica ca "o chestiune obiectiva de fapt", mai curand decat ca o chestiune de practica sociala). Judecatilor de valoare li se atribuie, din punct de vedere inferentialist, acelasi tip de autoritate: acela de a nu fi deschise solicitarilor de justificare, fie pentru ca au un caracter evaluativ subiectiv, fie pentru ca exprima valori plurale sau conflictuale, deci, fie datorita unei proprietati intrinseci a acestui tip de enunturi, fie datorita unei relatii speciale cu ceva de natura nonlingvistica, mai curand decat datorita relatiei acestora cu alte enunturi care pot fi considerate justificari sau motive. Insa, a fi deschis solicitarilor de justificare inseamna, atat pentru apelul la obiectivitate cat si pentru apelul la subiectivitate, a fi deschis acceptarii sau consensului din partea participantilor la o anumita practica sociala. Cu alte cuvinte, autoritatea ambelor apeluri depinde de consensul anterior in privinta acceptarii lor. In particular, autoritatea pe care o presupune apelul la subiectivitate ca sursa de legitimitate a disensiunii sau conflictului depinde de ceea ce este acceptat ca o astfel de sursa, mai curand decat invers.

Concluzii

Este acceptarea anterioritatii consensului in privinta a ceea ce conteaza ca sursa a disensiunii in deliberare fata de o astfel de sursa un indiciu al afectarii a ceea ce Gutmann si Thompson numesc "speranta pluralista", a recunoasterii disensiunii? Din punctul de vedere al unei abordari bazate pe notiunea de practica sociala, notiunea de recunoastere a disensiunii sugereaza o astfel de acceptare, un astfel de consens. Prin urmare, o astfel de posibilitate este mult redusa. In mod tipic, intr-o societate democratica si pluralista limitele disensiunii sunt stabilite prin consens, si in mod special, prin "consensul asupra regulilor de rezolvare a conflictelor". "Infruntarea <<conflictuala>> a solutiei la treburile concrete, a politicilor publice" (2007, p. 31) are loc, atunci cand are loc, pe un fond consensual in privinta modului de rezolvare a conflictelor. Prin urmare, "elementul central al unei Weltanschauung pluraliste nu e nici consensul nici conflictul, ci dialectica disensiunii generatoare a unei dezbateri care, pe de-o parte presupune consens, pe de alta, capata intensitatea unei dezbateri care, pe de-o parte presupune consens, pe de alta, capata intensitatea unui conflict, fara ca vreunul din cei doi termeni sa fie hotaratori (Sartori, 2007, p. 30). Este insa consensul, astfel inteles, o forma de acceptare a ceea ce Gutmann si Thomson numesc "binele comun" al "democratilor consensualisti"? Raspunsul lui Sartori este negativ: "consensul nu trebuie sa fie inteles ca o ruda apropiata a unanimitatii. Consensul pluralist se bizuie pe un proces de negociere intre minti si interese divergente. Am putea spune asa: consensul este un proces de compromisuri si convergente mereu schimbatoare intre convingeri divergente" (p. 31). Astfel, problema cu notiunea de incomensurabilitate ireductibila a valorilor ca sursa a legitimitatii disensiunii este aceea ca, desi ea poate justifica dintrun punct de vedere filosofic general recunoasterea si respectul fata de diferente, ea poate constitui, din punct de vedere practic, o limita artificiala in calea obtinerii a ceea ce Sartori numeste "consens pluralist", in calea "procesului de negociere intre minti si interese divergente". Insa din punct de vedere inferentialist si pragmatist, aceasta problema nu apare. Statutul dialectic al judecatilor de valoare, ca justificari in argumentarea deliberativa, statut conferit de faptul ca acestea sunt articulate inferential contribuie in mod esential la intelegerea deliberarii publice ca un proces de negociere in care principala, desi nu singura, contributie a participantilor este cea a formularii de argumente referitoare la avantajele si dezavantajele relative carora le poate da nastere problema dezbatuta.

ACKNOWLEDGEMENT

Aceasta lucrare a fost finantata din contractul POSDRU/89/1.5/S/61968, proiect strategic ID 61968 (2009), cofinantat din Fondul Social European, prin Programul Operational Sectorial Dezvoltarea Resurselor Umane 2007-2013.

Bibliografie

Berlin, Isaiah, 2002 (1958), "Two concepts of liberty", in Liberty, Incorporating four essays on liberty, Oxford, Oxford University Press, pp. 166-217.

Brandom, Robert, 1983, "Heideggers Categories in Being and Time", The Monist 66, 1983, pp. 389-390.

Brandom, Robert, 2000, Articulating Reasons. An introduction to Inferentialism, Harvard University Press, Cambridge, MA.

Gutmann, Amy, Dennis Thomson, 2004, Why Deliberative Democracy?, Princeton, Princeton University Press.

Kock, Christian, 2003, "Multtidimensionality and non-deductiveness in deliberative argumentation. In Eemeren, F.H. van J.A Blair, C. A. Willard si A. F. Snoeck Henkemans (Editori), Anyone who has a view: Theoretical Contributions to the study of argumentation, pp. 157-171, Dordrecht/Boston/London: Kluwer Academic Publishers.

Kock, C.

Kock, Christian, 2007, "Dialectical Obligations in Political Debate", Informal Logic, Vol. 27, No. 3, pp. 233-247.

Kock, Christian, 2009a, "Constructive Controversy: Rhetoric as Dissensus-oriented Discourse", Cogency , Vol. 1, No. 1, 89-111. Kock, Christian, 2009b, "Commentary on Dale Hample's <<Consensus, Dissensus, and a Third Way, Learned Ignorance>>", in: J. Ritola (Ed.), Argument Cultures: Proceedings of OSSA 09, CD-ROM (pp. 1-4), Windsor, ON: OSSA

Rorty, Richard, 2007, Philosophy as Cultural Politics: Philosophical Papers, Cambridge University Press.

Rorty, Richard, 1999, Philosophy and Social Hope, Penguin Books, London, New York, Victoria, Ontario, New Delhi, Auckland, Rosebank

Sartori, Giovanni, 2007, Ce facem cu strainii? Pluralism vs. multiculturalism, traducere in limba romana de Geo Vasile, Editura Humanitas, Bucuresti.

Catalin STANCIULESCU,

Universitatea din Craiova,

Facultatea de Stiinte Sociale, Specializarea Filosofie

E-mail: cfstanciulescu@yahoo.com
COPYRIGHT 2011 University of Craiova
No portion of this article can be reproduced without the express written permission from the copyright holder.
Copyright 2011 Gale, Cengage Learning. All rights reserved.

Article Details
Printer friendly Cite/link Email Feedback
Title Annotation:TEORIE POLITICA
Author:Stanciulescu, Catalin
Publication:Revista de Stiinte Politice
Date:Apr 1, 2011
Words:4294
Previous Article:Duplicity of the language and the post-violent conformism.
Next Article:Comunitarianismul constructivist. Pentru o reimaginare a conservatorismului.

Terms of use | Privacy policy | Copyright © 2019 Farlex, Inc. | Feedback | For webmasters